Argo -

Am vazut ARGO. E un film extraordinar, bine facut, care ar fi impresionat si daca ar fi fost fictiune pura. Mesajul care apare la inceputul filmului pe ecran - based on a true story -  te urmareste, insa, pe tot parcursul celor doua ore. Extraordinar, asa cum numai americanii stiu sa faca film.  Personajul principal, tipic pentru cinematografia americana este jucat de Ben Affleck - agent secret, curajos, experimentat, sexy, care-si iubeste nevasta si copilul, dar nu ezita sa-si puna viata in pericol pentru a salva sase necunoscuti din iadul iranian. Ce sa zic? Sunt absolut de acord ca merita Oscarul.

Redau mai jos o descriere facuta de unii de specialitate (www.procinema.ro) si un trailer, in speranta ca am sa va fac pofta sa-l vedeti. Credeti-ma, merita!!!

 

 Pelicula cu Ben Affleck, Bryan Cranston, John Goodman si Kyle Chandler pe afis prezinta povestea unui specialist CIA trimis sa elibereze sase americani care au gasit adapost in casa ambasadorului canadian din Teheran.
 

In 1979, in timpul crizei ostaticilor din Iran, guvernul Statelor Unite a colaborat cu autoritatile canadiene pentru a salva sase diplomati americani care au evadat dupa ce Ambasada Americana din Iran a fost asediata. Cei de la CIA au apelat la Tony Mendez (Ben Aflleck) un expert in deghizari care alaturi de un make up artist de la Hollywood, John Chambers (John Goodman) a pus la cale o diversiune: cei sase erau membri ai unei echipe de la Hollywood ce facea un film numit “Argo”. Deghizati in actori si producatori, diplomatii au reusit sa plece din Iran.  Bryan Cranston il va interpreta pe Jack O'Donnell, un agent CIA, seful lui Tony Mendez (Ben Affleck), in timp ce Alan Arkin va intruchipa un producator de la Hollywood  - Lester Siegel.

Filmul e produs de Warner Bros. si de Smokehouse, in spatele companiei aflandu-se George Clooney si Grant Heslov. Scenariul a fost scris de Chris Terrio si se bazeaza pe un material jurnalistic publicat de revista Wired si intitulat “Cum a folosit CIA un film SF fals pentru a salva americanii din Teheran”. Scenariul lui Chris Terrio se aflase pe lista din 2010 a celor mai bune scenarii de la Hollywood. Producatorii George Clooney, Grant Heslov si David Klawans au inceput sa colaboreze pentru acest film din 2007, iar in 2011 Ben Affleck a fost numit regizor al filmului. Argo s-a turnat in Los Angeles, Istanbul si Washington, la sediul CIA.

Criza ostaticilor din 1979 a durat 444 de zile, a zdruncinat increderea americanilor si a scufundat campania de realegere a presedintelui Jimmy Carter. Ben Affleck il interpreteaza pe Tony Mendez, un specialist de la CIA a carui misiune era de a-i salva pe ostaticii americani din Iran. Dupa izbucnirea scandalului, acesta primeste o veste soc din partea serviciilor secrete prin care este anuntat ca o parte dintre ostatici au fugit din Ambasada Americana si sunt ascunsi in Teheran.

Timp de o saptamana nimeni de la Washington sau Ottawa nu a gasit un motiv credibil pentru ca un om al lor sa aterizeze la Teheran. Mendez a venit cu un plan riscant, dar credibil. Cu o experienta de 14 ani in CIA, Mendez ajunsese un specialist in schimbarea identitatilor in diverse operatiuni de salvare. Mendez a inventat pentru el o noua identitate - Kevin Costa, un producator irlandez de film care cauta impreuna cu echipa sa prin Iran locatii de filmat un blockbuster hollywoodian. Mendez mai colaborase cu cei de la Hollywood pentru a primi ajutor in misiunile sale.

Cu 10.000 de dolari, Mendez si-a construit acoperirea sa. A zburat la Los Angeles unde s-a intalnit cu John Chambers un make-up artist veteran premiat cu Oscar pentru Planet of the Apes in 1969. In doar patru zile Mendez, Chambers si un coleg al acestuia Bob Sidell, specialist in efecte speciale au creat o companie de productie falsa la Holylwood - Studio Six Productions dupa cei 6 americani ce trebuiau eliberati. Au creat carti de vizita si identitati noi pentru cei sase diplomati americani captivi. Ideea filmului a venit repede, Chambers si-a adus aminte ca in urma cu cateva luni primise un telefon de la un producator de film care voia sa realizeze o pelicula numita Lord of Light si care a fost arestat pentru deturnare de fonduri. Mendez si Chambers au modificat numele filmului in Argo - o poveste science fiction de inspiratie mistica hindusa care se petrecea pe o planeta colonizata. Peisajul din Iran era perfect pentru acest film; mai mult un bazar din Teheran arata identic cu unul descris in script.

Numele scenariul a fost schimbat in Argo ce reprezenta numele corabiei care i-a adus pe cei 50 de argonauti condusi de Iason in faimoasa expeditie pentru a lua Lana de Aur. Mendez si Chambers au desenat postere pentru film si au cumparat spatii in ziare ca Variety sau The Hollywood Reporter ca totul sa para cat mai credibil. Planul a fost aprobat de presedintele Carter iar Mendez a zburat in Europa pentru a obtine visa de Iran de la consulatul din Bonn.

Ajuns in Teheran, Mendez i-a contactat pe cei sase americani refugiati in ambasada Canadei, i-a pus sa memoreze rolurile, sa repete scenariile, sa se imbrace cu costumele si sa filmeze o parte din secvente. Diplomatii erau speriati de sansele de reusita ale planului, insa s-au purtat ca niste profesionisti. La plecare, prin aeroportul din Mehrabad, Mendez i-a instruit pe cei sase cum sa-i minta pe iranieni privindu-i in ochi atunci cand erau chestionati. Desi aparuse o mica problema tehnica in legatura cu avionul ce trebuia sa-i aduca acasa cei sase americani au scapat nevatamati din Iran.

Fiecare sa faca ce stie mai bine!

Zilele astea mi-au picat ochii pe ceva pe cât de inutil, pe atât de hidos. Vorbesc despre așa-numitul The Nu Project, un proiect de "arta fotografica"al unui american, Matt Blum. Demersul constă în forografierea a zeci, sute de femei obișnuite, în pielea goală. De fapt, obiectivul este fotografierea a cât mai multe femei în pielea goală. Pe scurt, dacă ești o femeie și vrei să-ți expui colacele de grasime din jurul taliei, burta sau sânii căzuți, celulita și bătăturile, pui mâna pe telefon, îl suni pe băiatul ăsta, Blum, și el se înființeaza la ușa casei tale, cu aparatul foto atârnându-i la gâtul de artist.

Urmarea e grotescă. Femei spălând vase, lucrând la calculator, stând tolănite pe canapea, privind pe geam sau așteptând să se umple cada cu apă, toate în pielea goală. Cică fotografiile sunt făcute în intimitatea caselor lor, pentru că acolo se simt ele cel mai confortabil. 

Clar! Ce ți-ar putea produce satisfacții mai mari în ce privește casuța ta decât amintirea unei echipe de indivizi necunoscuți la tine în bucătărie, fotografiindu-te cu nesaț, în timp ce tu freci o cratiță cu tix, complet dezbrăcata?

Eu cred că ideea e cel puțin cretină. Ce vrem să promovăm? Frumusețea naturală? Daaaaaaa, sigur....Acuma vom fi toți convinși că asta e idealul de frumusețe. Cum ar putea ajuta vreodată o astfel de fotografie jenantă o femeie deja complexată pentru că nu e perfectă? 

De-aia zic, să facă fiecare ce se pricepe mai bine. Femeile frumoase să stea să fie pozate, deși nu neapărat dezbrăcate. Celelalte, să prospecteze piața muncii, că e plină lumea de meserii. Garantez că stima față de sine va crește proporțional cu utilitatea, importanța, profunzimea ocupației. Garantez, de asemenea, că fetele astea de făcură poze în pielea goală nu se simt acuma nici mai frumoase și mai ales nici mai deștepte. 

Cerșitul e sport național!

Eu nu ma mai uit la televizor. Am deja vreo cinci zile de când m-am oprit și pot sa spun ca bine am făcut  Intre timp, a început o noua ediție a emisiunii ăleia odioase cu romani talentați  Cum locuiesc in casa cu oameni care se mai uita la TV, am surprins secvențe din aceasta fila de aur a istoriei televiziunii, trecând prin fata televizorului, atât cu scopul de a obtura imaginea (sic!!!), cat si cu acela de a întinde hainele la uscat sau ceva de genul acesta. In momentul acela se producea un tip cu unghiile negre de mizerie si cu o catarama la curea pe care scria SEXY, cu bucatele de plastic care imitau cristalele. N-am stat sa vad prestația  asa ca nu stiu care era talentul omului, dar in momentul ala tocmai explica ca din punctul lui de vedere singura sansa a acestei tari este sa devina el regele ei. Sigur, întreaga audienta se desfata amuzata.

Ce e in neregula cu secventa aceasta? Pai, de unde sa încep? 

1. Astia sunt romanii talentați?

2. Asta e maximum ce s-a putut incropi pentru a umple spatiul de emisie vinerea seara?

3. De ce ni se pare amuzant faptul ca un om e bolnav, nespălat sau sărac? Sau toate trei la un loc!

Si mai stiti care e problema? Noi ne distram, privind la televizor oameni din acestia, ca si cum ar fi niste exceptii. Ca doar de-aia ii si arata ditai postul de televiziune la ora de maxima audienta, nu? 

Cand, de fapt, ce sa vezi? 

1. Fiecare al doilea roman are greutăți in a avea acces la apa potabila.

2. Jumătate din populatia Romaniei locuieste in spatii care nu sunt racordate la reteaua de canalizare. 

3. In Romania, consumul mediu pe cap de locuitor/an este de 4 bucati de sapun si 2 tuburi de pasta de dinti.

4. Romania este tara cu cea mai mare rata a analfabetismului din Europa de Est.

Parca nu mai e amuzant sa vedem cum niste amarasteni incearca cu disperare sa scape de foame, facand orice, la televizor. Dimpotriva, mie mi se pare ca e o forma de cersetorie. Nu mai vad diferenta dintre show-ul asta si cersetorii care canta la acordeon in metrou. 

Astept cu rabdare si promit ca n-am sa ma mai uit la TV pana cand, vinerea seara, o sa se difuzeze o emisiune concurs pentru promovarea stiintei, a scolii, a educatiei bune, a bunului simt. Vreau sa vad la televizor oameni normali, spalati sub unghii, educati, capabili sa se exprime coerent. OK?

Stereotipurile noastre, cele de toate zilele...

Printre cele mai tâmpite stereotipuri de vorbire pe care le-am auzit vreodată la televizor, dar nu numai, se numara urmatoarele, in ordine absolut întâmplatoare  "o bătrâna de 50 de ani", "oamenii legii", "extraterestrii, intergalacticii" de pe la vreo echipa de forbal. Si ca sa raman in zona cu fotbalul, pentru ca merita, mai mentionez "stam la masa bogatilor", "iesim/intram in Europa", celebra "sa facem o figura frumoasa", etc

Dintre toate, cel mai tare ma enerveaza cea cu "oamenii obisnuiti, de pe strada" spusa in mod vadit peiorativ. Si ma enerveaza mai ales fiindca de cele mai multe ori vine de la vreo idioata cu coeficientul de inteligenta mai mic ca numarul de la sandalele de firma pe care le poarta sau de la vreun blambec care-si umfla muschii cu pastile. Pe scurt, nu ma deranjează sa fiu inacadrata generic in categoria oamenilor obisnuiti, de pe strada, daca sunt comparata cu Neagu Djuvara sau cu Elisabeta Polihroniade. Dar daca sunt obisnuita prin comparatie cu Andreea Tonciu (mi-e absolut greata ca stiu cine e fata asta), atunci ma enervez. 

Pai daca e sa analizam pe bune, eu sustin contrariul. Oamenii de pe strada sunt adevaratii eroi, adevaratele vedete. Oamenii simpli, aia care se trezesc in fiecare dimineata la ora sase, ca sa pregateasca micul dejun copiilor; alearga la scoala, la gradinita si apoi la serviciu, unde sunt nevoiti sa performeze cel putin decent; se intorc acasa spre seara, fac cumparaturi in fuga, gatesc, fac temele cu copiii, aduna prin casa, citesc, vorbesc, scriu, iubesc, traiesc. Astia sunt vedete, nu trei prosti care se fac de ras la televizor si nici macar nu-si dau seama de asta. 

Daca tot vorbim despre stereotipuri verbale obositoare si lipsite de continut, as vrea sa acordam atentia cuvenita expresiei "in provincie", folosita mai putin cu sens geografic si mai mult cu intentia de a surclasa din start pe cei care se afla acolo. Cei mai inraiti critici ai "provinciei" in Romania sunt acei locuitori ai capitalei care si-au dobandit de curand aceasta calitate. Sau prostii, dar astia sunt o categorie prezenta indiferent despre ce vorbim. Asadar, bataia pestelui se da pe statul in capitala, nu? Sa ne intelegem, daca nu esti cumva  Maia Morgenstern, Bucurestiul nu are sens. Daca n-ai bani, statut si anturaj, pierzi vremea stand acolo, in chirie, la doua ore de mers cu metroul de Piata Romana, clar?

Daca ar fi dupa mine, as introduce cateva lectii despre proprietatea termenilor in manuale. 

Experimentul NO TV!!!

Victorie!!!! Am primit un email despre pasiunea secreta a Andreei Marin. Despre fata asta as putea zice orice, numai ca are pasiuni nu. E ratiunea insasi. E calculul matematic intruchipat. Fiecare vorbulita spusa vreodata a fost bine gandita in prealabil, repetata in fata oglinzii de mai multe ori, in vederea atingerii unei pronuntii perfecte si apoi eliberata la exact momentul oportun, in vederea atingerii unui obiectiv concret. Asa ca, mi-am invins lenea proverbiala, lipsa de chef, cea de interes si certitudinea ca e o doar inca o tampenie crasa si am deschis mesajul, care de altfel venea de la un portal de stiri mondene!!!!!!!!!!!!

Fac o paranteza, ca nu ma pot abtine. Stiri mondene mi se pare contradictie in termeni. Cum ar putea vreodata sa fie stire faptul ca Andei Adam ii fac curte multi barbati, ca Andreea Mantea s-a certat (sau s-a impacat??) cu un baiat, ca Adelina Pestritu si-a operat una sau alta. Nu e absurd? Nu-i vorba, ca nici cu jurnalele tv nu mi-e rusine. Cu necrologurile de la stiri, am senzatia ca nici angajatii cimitirelor nu vad atatia morti intr-o zi cati vedem noi de acasa, din fotoliu. Inchidem paranteza (Dumnezeule, si acuma ma chinuie ticurile verbale ale invatatoarei mele).

Saptamana asta pare sa fie un izvor nesfarsit de nestemate, de repere in istoria televiziunii, a societatii romanesti moderne, niste momente de glorie demne de mentionat in manualele de istorie alternative (ca oricum nu le citeste nimeni), etc.

Intr-una dintre seri a fost Oana Zavoranu la o emisiune si s-a dezbracat in direct. Eu n-am vazut momentul, chestie pe care, desigur, am s-o regret forever, dar am auzit despre ea la radio, am citit in presa scrisa si pe internet de suficient de multe ori cat sa o mentionez aici. Intrebarea e ce a mai ramas de facut acuma?

Dar cel mai tare mi-a placut reactia Ronei Hartener, pentru al carei creier eu personal am ceva respect, care a ales sa plece pur si simplu din emisiunea acces direct (am scris intentionat cu minuscule)  fiindca aia au difuzat o inregistrare a emisiunii aleia de prin anii 90 in care vadim tudor (minusculele sunt din nou intentionat folosite) facea spume la gura pe motiv ca actrita ar fi avut o relatie cu presedintele Constantinescu. Din cate am citit pe undeva, Ozana Barabancea a avut o reactie asemenatoare la un moment dat, in contextul aceleasi emisiuni.

Asadar, incep sa sper ca se poate sa avem reactie la puroiul asta mediatic care ni se arunca in fata zi de zi. Avem creier, asa ca hai sa-l foloim! Avem discernamant, asa ca hai sa-l folosim! Avem telecomanda, asa ca hai s-o folosim!

Eu personal experimentez, incepand de ieri, viata fara televizor.
Mai exact, ma uit doar la desene animate (n-am incotro) si eventual la cate o comedie, daca citesc in prealabil vreo recenzie din care rezulta ca n-are sa ma streseze in niciun fel.

Viata la superlativ...

Acum cateva zile mi s-a stricat aparatul de facut cafea. Dupa un scurt atac de panica (spun scurt fiindca era ora 7 dimineata si trebuia sa ma pregatesc sa plec la serviciu), am decis sa incerc sa fac o cafea la ibric. Mentionez ca a fost o premiera absoluta in viata mea; eu, care pana acum m-am ambitionat sa beau doar cafea la filtru, espresso-uiri , machiato-uri si alte ouri. 

A iesit extraordinara. Ma refer la cafea. Si procesul tehnologic e frumos mirositor, simplu si foarte scurt dar iti ofera o super satisfactie. E o cafea facuta de mana ta, in adevaratul sens al cuvantului. 

Pornita pe acest drum, am hotarat ca imi place mai mult gustul cafelei facuta la ibric, asa ca am cautat o cafea potrivita pentru asta. 

Lectia cu importanta ingredientelor de calitate am invatat-o deja. Asa ca, la recomandarea unui cunoscator, am ajuns la singura prajitorie de cafea la care am fost vreodata. E un magazin mic, in fundul curtii unei foste fabrici de paine. In cincizeci de metri patrati e un mic bar, vreo trei mese cu scaune si o canapea. Cafeaua boabe e prajita acolo si tinuta in cutii separate, in functie de provenienta. Eu mi-am cumparat o cafea din Guatemala, pe care proprietarul prajitoriei a macinat-o in fata mea, foarte marunt. Cica asa trebuie, daca e s-o faci la ibric.

Am plecat de acolo cu un sentiment foarte puternic ca tipul ala traieste bine, ca a descoperit secretul fericirii. Simplu, bun, aromat. Asa e felul in care isi castiga existenta zilnica si sunt absolut convinsa ca, fara sa apara la televizor, fara sa stea in pixul lui destinele a milioane de oameni, fara sa-l strige nimeni "domnule presedinte", e foarte fericit. 

Pe de alta parte, azi-dimineata am vazut la stiri cum sunt arestati oameni importanti, din aia care pun coada la pruna prin ministere, cum se cearta liderii politici, cum e terfelita in public imaginea mai multor femei ajunse in functii importante, cum li se umfla venele pe tample realizatorilor TV determinati sa faca senzatie cu orice pret, cum plang, rad, se debraca la comanda "vedetele", numai sa mai prinda o ciosvarta pe la cate o emisiune nocturna.

Si am decis. Tipul de la magazinul de cafea stie cum sa traiasca bine. Nu senzational, nu lafaindu-se in lux, nu in varful piramidei politice, nu la televizor. Doar bine!

Ce ma enerveaza...

Am iesit ieri dupa-masa in oras, cu copiii. Cautam un covor pentru camera baiatului, dupa ce aruncasem in prealabil mocheta pe care ne-am petrecut primii opt ani de scoala. Imi pare rau ca nu i-am facut o fotografie. Avea de la pete de cerneala, pana la pete de dulceata de prune, de toate. In sfarsit, am hotarat ca si-a facut traiu', si-a mancat malaiu' si am depus-o la containerul de gunoi de langa bloc, de unde a si disparut in cateva minute, semn ca era reciclabila, totusi.

Vremea era frumoasa, noi ne imbracaseram dragut si tocmai spalasem masina. Existau toate premisele sa ne simtim bine, fiind impreuna intr-o sambata dupa-masa (aproape) de primavara. Am zis sa cautam covorul pe la magazinele de profil, asa ca am inceput cu Bricostore-ul. Cand sa intram pe drumul care ne scotea din sensul giratoriu catre magazin, ne trezim blocati in spatele unui autocar. Ala, la randul lui, blocat de o masina mica, din care cobora un tip. De fapt, nu cobora. Mai degraba isi lua ramas bun de la sofer, tinea un discurs de multumire, isi expunea ultima dorinta inainte de grand finale. Nu stiu ce facea, dar parea sa dureze al naibii de mult timp. Se facuse deja coloana de masini si lumea claxona, nervoasa, grabita...

Tipul care provocase intreg scandalul era seren. Nu parea sa realizeze ca el e cauza harmalaiei sau putin ii pasa. Era din categoria trening de plastic, vesta si basca primita ca material promo pe la vreun meci. La un moment dat a terminat de povestit cu soferul masinii din care coborase si s-a intors inspre noi, sa vada care era problema noastra. Cum sa va zic...a fost cea mai lunga serie de injuraturi si blesteme pe care am auzit-o in ultimul timp. Apoi, tipul ne-a intors spatele si a pornit catre intrarea in Carrefour, calcand apasat pe gazonul proaspat tuns. Doar nu era sa mearga, ca toti fraierii, pe trotuar, nu?

Ma enerveaza nesimtitii, prost-crescutii, idiotii semianalfabeti care isi inchipuie ca sunt buricul lumii, care nu dau doi bani pe ceilalti si isi fac un titlu de glorie din faptul ca nu respecta nici o regula. Ma enerveaza nesimtitii care arunca gunoaie pe jos sau pe geamul masinii, cretinii care plescaie, care asculta muzica tare in masina sau mai rau, la telefonul mobil, mergand pe strada. Ma scot din minti tembelele care arata toate la fel, de la forma sprancenelor pana la forma tocului, femei cum in tarile civilizate nu vezi decat pe centura, iar acolo toate sunt din Europa de Est. 

Ma enerveaza istericii, needucatii care striga tare si gesticuleaza; ma enerveaza emisiunile TV care promoveaza cretini si curve si care ne trateaza ca si cum am fi toti oligofreni. Ma enerveaza cei pe care ii intereseaza chestiile intime ale altora. Nu mai pot sa vad cu cine se culca Bianca Dragusanu si nici cum arata urechile fetei Andei Calugareanu. De fapt, cel mai tare, in acest punct de vedere, ma enerveaza cei care nu au nici o problema sa-si bata joc de oameni bolnavi, amarati, neajutorati, dar si cei care insista sa se uite la asa ceva, ca la circ. Ma enerveaza magazinele in care nu gasesti decat haine chicioase si ma enerveaza idiotii care isi fac o misiune din a-si cumpara cele mai scumpe gioarse. Ma enerveaza ca suntem debusolati, fara principii, fara scoala si fara cei sapte ani de acasa. Ma enerveaza mizeria, jegul, gunoaiele, culoarea gri si improvizatiile de tot felul din orasele (si satele) noastre.  

Ma enerveaza ca ma enerveaza toate astea, dar mi-as dori sa ne enerveza pe cat mai multi. Mi-as dori ca tipul scandalagiu sa nu se simta indreptatit sa ne puna pe noi ceilalti la punct. Intr-o lume ideala, unul de acest calibru nu ar fi avut tupeul sa deschida gura. Mi-as dori sa avem ierarhii corecte, sa fim cu totii civilizati si sa fie curat si frumos peste tot.

Sigur, as fi putut sa-mi doresc si eu o pereche de platforme si niste silicon in buze...dar asta e!

Cafeaua de sambata dimineata...

Eu sunt mare amatoare de cafea. Primul lucru pe care-l fac dimineata e cafeaua. De fapt, daca ma gandesc bine, cana mea cu cafea ma insoteste toata ziua, indiferent ce fac. Bautura mea preferata, in the whole wide world, e cafeaua. Neagra, cu putin zahar. Nu-mi plac variatiunile insa. Spuma de lapte, lapte de soia, siropuri dulci de ciocolata sau globuri de inghetata. Nu in cafeaua mea!!
In weekend cafeaua de dimineata are alt statut. Nu mai e cana fugarita din baie in dormitor, din care sorb in graba cate o inghititura si care ramane invariabil plina pe jumatate, parasita pe dulapul de pantofi.
Sambata e prima zi de weekend. O zi grea, dat fiind caracterul ei obigatoriu administrativ. Dupa cinci zile in care am ajuns acasa seara, casa mea arata ca dupa o invazie extraterestra. Asa ca, imi place sau nu, sambata e zi de curatenie, de spalat haine (vreau sa multumesc pe aceasta cale creierului luminat care a inventat masina de spalat, datorita careia viata mea este fara indoiala atat mai usoara, cat si mai buna), de facut mancare. Nasol pe toate planurile, pentru ca nu-mi place sa fac nimic din toate astea, mai ales cand e obligatoriu.
Dar inainte sa inceapa munca silnica, e momentul meu special, in care savurez cafeaua de dimineata, dintr-o anumita cana, nu oricare. Trebuie sa fie o cana care sa ma inspire. Astazi e una din portelan de Bavaria, clasica, cu farfurioara si tortita, cu marginea aurita, impodobita cu niste floricele colorate. Romantica, imi aduce aminte de vremuri in care bautul cafelei era un ritual.
Asa ca, inchid ochii sa nu vad chiuveta din bucutarie plina ochi de vase murdare si nici jucariile imprastiate prin toata casa, paturile vraiste si praful de doua degete de pe televizor. Si imi beau cafeaua....

Vrei sa fii miliardar?

Azi am vrut sa joc la Loto. Imi place senzatia aia de asteptare a marelui premiu. Cateva ore imi imaginez cum ar fi sa castig cateva sute de mii de euro. Ce as face cu atatia bani? Unde m-as duce? In ce oras as alege sa locuiesc? Apoi, cand incepe extragerea numerelor, ma asez in fata televizorului si vanez, bila cu bila, formatia de numere norocoase. Dupa ce se extrage primul numar si vad ca n-am lovit marele pot, ma entuziasmez cu privire la categoria a II-a de castig; dupa al doilea numar, ma gandesc ca n-ar fi rau sa nimeresc patru numere din sase posibile, apoi ajung de mi-ar parea bine chiar si de trei. In sfarsit, dupa ce mai rasucesc aia de la loterie cutitul in rana si citesc cu dictie toate cele sase numere castigoatoare in sir, mototolesc biletul si-l indes adanc in buzunar. Inca nu sunt pregatita sa-l arunc.
Problema e cu numerele pe care le joc. Sa fie datele noastre de nastere sau sa fie niste numere la intamplare, fara nici o insemnatate? Datele noastre de nastere urmeaza consecutiv una dupa alta. Asa ca, pur si simplu nu pot sa le aleg. Cum ar arata un bilet pe care s-au jucat - de exemplu - urmatoarele numere: 2, 3, 4, x, , y, z?
Si atunci, ramane optiunea cu numerele alese la intamplare. Dar, cat de la intamplare pot fi alese sase numere? Si sa arate bine, sa-mi placa mie de ele, ca potential algoritm castigator. De obicei aleg pur si simplu sase fise din vasele ale mici de plastic care se gasesc in orice agentie loto. Nenorocirea e daca se lipesc doua una de alta. Ultimele doua. Si atunci, in loc sa am sase numere, ma trezesc cu sapte. La care din ultimele doua extrase din vas sa renunt? Care arata mai bine in formatie, alaturi de primele cinci?
E greu si pana acuma s-a dovedit ca e si degeaba, pe deasupra. Dar e distractiv si e o sansa in plus sa scap de credit mai repede. Sweet dreams, ha?

Pe de alta parte, m-am interesat care sunt sansele matematice sa lovesc potul cel mare si am gasit urmatoarele informatii incurajatoare:

Ai o sansa la 13.983.816 sa castigi la loto jucand o varianta simpla de 6 numere ! 
Asta inseamna ca, daca ai juca timp de 13.983.816 saptamani la rand, poate ai castiga o data ! 

Asta echivaleaza cu 258.959 de ani in care sa joci saptamanal la loto ! 

Exista scheme de joc la loto care iti promit o ameliorare a acestor sanse. 
Daca asa ceva exista, atunci poate ai reusi sa castigi la loto in urmatorii 100.000 de ani !

România dansează!

Statisticile arată că, în lume, una din trei femei este victimă a violenței, cel puțin o dată în timpul vieții ei. La nivel global, aceasta înseamnă un miliard de persoane. Există milioane de oameni și nenumărate organizații care luptă pentru combaterea violenței împotriva femeilor și a fetelor, există instituții create și finanțate pentru a lupta împotriva fenomenului, pentru a-i pedepsi pe agresori și pentru a le proteja pe victimele acestora, există programe de prevenire și politici publice și mai există legislație în domeniu. Și cu toate astea, fenomenul nu numai că persistă, dar pare să ia amploare.

Violența împotriva femeilor și fetelor se manifestă în toată lumea, fără excepție, de la Occidentul evoluat, până în îndepărtata Africă, unde - conform statististicilor ONU - din 1997 până în prezent, 135 milioane de fete şi femei au suferit o clitoridectomie. Statisticile mai arată că în SUA, o femeie este violată la fiecare şase minute sau că  62% dintre crimele comise de femei în lume se datorează maltratării lor de către barbați. Așadar, nu contează dacă purtăm costume de firmă sau burka, nu contează dacă suntem casnice sau directori executivi, nu contează culoarea pielii, nivelul de educație, vârsta, etnia, coeficientul de inteligență. Câte una din trei suntem în pericolul de a deveni victime ale violenței. 

Situația este atât de gravă și afectează atât de multe persoane, naște atât de multe victime, încât putem spune că e o plagă la nivel mondial. Este o rușine cu care noi, oamenii, suntem nevoiți să trăim.

România nu face excepție. Un sondaj la nivel național realizat de Fundația pentru o Societate Deschisă în anul 2000, a evidențiat clar poziționarea discriminatorie a femeilor în societatea românească. Afirmația “Bărbatul este capul familiei” a fost în asentimentul a 83% dintre respondenți, iar 78% dintre respondenți credeau că “femeia trebuie să își urmeze bărbatul”.

Problemele sunt la fel de evidente și în prezent. Strategia națională pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenţei în familie pentru perioada 2013-2017 arată că “societatea românească contemporană, în lipsa unor modele progresiste, tinde să se orienteze, în ceea ce privește construirea relațiilor dintre femei și bărbați în familie către un model patriarhal, influențat, din păcate, de scăderea nivelului de trai și de educație și de evoluțiile sociale negative ale tranziției românești”.

Adevărat, dar tot statististicile arată că discriminarea pe motive de gen sau mai rău, violența fizică, emoțională sau de limbaj se manifestă în toate mediile deopotrivă, indiferent că vorbim de analfabeți sau de intelectuali, de rural sau urban, de săraci sau bogați. Evident, contextul socio-economic precar pare să fie mai degrabă favorabil unor asemenea manifestări. Am văzut, în sensul acesta, niște date statistice publicate de curând de către Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen: FILIA, care arată că în cursul anului 2011 au fost înregistrate 12.000 de cazuri de victime ale unei forme de violență. Dintre acestea, mai mult de jumătate provin din mediul rural. Datele mai arată că, dacă printre victimele cu vârste de până la 18 ani împărțeala pe sexe este aproximativ egală, în rândul victimelor de peste 18 ani proporția este de 1 bărbat la 10 femei victime ale violenței domestice.

Pare că totul se rezumă la o chestiune de forță fizică. Cel slab este asuprit de către cel mai puternic. Așa se explică faptul că în vreme ce copiii sunt abuzați indiferent că sunt fete sau băieți, numai pentru că sunt lipsiți de apărare, după ce devin adulți, unii devin mai greu de atacat decât alții, astfel justificându-se disproporţia.

Așadar, e nevoie de o reactie în forță. E nevoie de pedepse aspre pentru agresori și de mult sprijin pentru agresați. Fetele trebuie pur şi simplu învăţate să nu accepte niciun fel de agresiune. Aşa cum învaţă să devină doctori, ingineri sau profesori.

E nevoie ca familia și școala să devină medii sigure, în care violența de orice tip să fie condamnată. Fetițelor trebuie să li se inducă respectul de sine și să fie învățate că sunt puternice, independente și egale în drepturi și potențial.

E nevoie ca mass-media să nu mai promoveze stereotipurile de gen ca și cum ar fi ceva normal. Nu e cazul să vedem în fiecare zi femei care nu știu să conducă mașina, femei care promovează produse care se pot folosi la gătit sau la făcut curățenie, femei întreținute de bărbați în schimbul unor favoruri sexuale. Şi toate acestea, numai pentru că sunt femei. Trebuie să învăţăm, aşa cum învăţăm tabla înmulţirii, că nimeni nu face un lucru mai bine sau mai rău doar fiindcă e femeie.

Femeile adevărate sunt altfel. Femeile pe care eu le cunosc sunt normale, sunt mame, fiice sau surori, sunt soții, sunt profesioniste, sunt frumoase, deștepte, harnice și talentate, sunt interesante și, mai ales, nu sunt violente. Au învățat să trăiască pașnic.

E nevoie să scriem povești. Copiii noștri trebuie să poată avea acces la povești despre fete adevărate, care se bucură de experiențe reale, nu prințese neajutorate care trebuie salvate de prinți. Fetițele noastre trebuie să înțeleagă că sunt și vor fi cetățeni activi. Și că bărbatul de lângă ele trebuie să fie cineva care e capabil să respecte și să iubească o femeie puternică, să-și iubească și să-și protejeze copiii.

E nevoie să ne ridicăm împotriva violenței. Nu mai putem asista pasivi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Câte cazuri de violență în familie există în anturajul nostru? Câte femei și câți copii sunt abuzați? Și de câte ori reacționăm? De ce ne e teamă? Statistic vorbind, noi ceilalți suntem mai mulți.

În aceste zile se desfășoară o campanie  inițiată de Eva Ensler, o binecunoscută autoare și activistă pentru drepturile femeilor. Campania se numește 1 Billion Rising și reprezintă o inițiativă globală pentru combaterea violenței împotriva femeilor și a fetelor. Sloganul campaniei este  Enough. Violence stops now! (Destul. Violenţa să înceteze acum!). Am descoperit demersul printr-un film de prezentare care m-a zguduit. Filmul, care dureaza doar câteva minute, reușește să surprindă mai multe tipuri de violență împotriva femeilor și a copiilor, de la o biată tânără căreia i face cliteridectomie pe viu, în praful din satul natal, la femei asiatice care par să muncească la negru, cel mai probabil pe un vapor, la o fetiță care scapă nebătută cu cureaua de către tatăl ei – dacă-l putem numi așa – numai pentru ca să-și vadă mama primind corecția în locul ei, la o femeie învelită din cap până-n picioare în văluri negre, dar care are fața desfigurată, la femeia de carieră, angajată într-o firmă ca oricare alta, care trebuie să suporte avansurile unui bărbat, coleg sau șef. Este un film care te şochează, un film care te face să te gândești la cât de urâtă este lumea în care trăim și cât de răi sunt oamenii care o populează.

De-a lungul istoriei, oamenii au reușit să scape de sclavie, de inchiziție și de holocaust. Toate sunt acum condamnate și de neconceput. Același lucru se poate întâmpla și cu agresiunile împotriva femeilor și a copiilor. Trebuie doar să existe destulă voință.

Campania 1 Billion Rising se va încheia astăzi, 14 februarie 2013, când inițiatorii acesteia speră să determine cel puțin un miliard de persoane din lumea întreagă să iasă în stradă și să danseze, manifestând pașnic, dar ferm împotriva violenței față de femei și copii. Manifestarea se vrea a fi încă un semnal de alarmă, încă un imbold pentru cei care nu mai vor să accepte status quo-ul. În România, evenimente de acest tip se organizează în București și în Timișoara. Dar oamenii ar putea dansa oriunde altundeva. Așa că, dansează România!

Un sfert dintre femeile, copiii şi tinerii din Uniunea Europeană au fost supuşi violenţei iar costurile violenţei în familie ajung până la 16 miliarde de euro pe an, arată ultima statistică prezentată în Parlamentul European, potrivit unui comunicat al Comisiei Europene.

Îndrăgostește-te, când îți zic!!!

Nici o zi nu mai e lăsată la voia întâmplării. S-a ocupat absolut tot calendarul, inclusiv sâmbetele și duminicile cu diverse sărbători, de la sfinți până la ziua mediului, de la Dragobete până la ziua medicului internist, ziua pământului, a castravetelui, ziua gospodarului, a recoltei, ziua femeii, a bărbatului, ziua copilului, ziua cârtiței sau ziua turtei dulci. 

Ba în unele cazuri, în care nu s-au mai găsit zile libere, s-au ocupat nopțile. Vezi cazul nopții devoratorilor de publicitate, noaptea de sânziene, noaptea reducerilor, sau a muzeelor.

Dintre toate, intens promovată este Ziua Îndrăgostiților.  Personal nu-mi place din motive obiective, care țin de vârstă, coeficient de inteligență, discernământ și intoleranță la zahăr prea mult. Ca să fiu sinceră până la capăt, nici după roșu nu prea mă dau în vânt, cu excepția ajunului Craciunului, când îi vad rostul.

Sigur, nu mă pot muta pe lună timp de două săptămâni la începutul lunii februarie, așa că beneficiez de cantități considerabile de informație scrisă, vorbită sau redată întru bucuria noastra oculistică.

Așa se face că sunt acuma în temă cu următoarele lucruri pe care trebuie neapărat sa le facă mâine, cu prioritate și cu mare atenție orice femeie care se respectă:

1. Trebuie să meargă la coafor, la cosmetică, la pedichiură și la manichiură. În funcție de postul TV care prezintă această informație, există variațiuni care implică un masaj de relaxare cu caviar sau foiță de aur, inimioare rosii lipite pe unghia inelarului sau un tatuaj temporar cu numele iubitului străpuns de o săgeată pe una dintre fese.

2. Trebuie să-și cumpere lenjerie intimă. Dar să fie sexi! Dacă-i posibil din-aia incomodă, cu multe briz-brizuri și în care nu se mai poată îmbrăca apoi niciodată, fiindcă ori se rupe, ori jenează de trebuie să umble apoi toată primăvara cu... grijă

3. Casa trebuie aranjată într-un anumit fel. Nimic nu poate fi ca de obicei, astfel că, atunci când vine co-locatarul acasă, să aibă senzatia că a nimerit în iatacul lui Suleyman Magnificul și nu în garsoniera confort 2 de la marginea orașului în care locuiește. 

4. Să nu uităm de meniu, care trebuie să fie festiv, cu orice preț. Sigur, mi-e frică să mă gândesc ce înseamnă festiv în abordarea populară...Mă aștept că trebuie să includă desert în formă de inimioară și cea mai sofisticată ceafă de porc la gratar cu cartofi prăjiți. Nu de alta, dar bărbatul tipic nu reacționează prea bine la finețuri.

5. În final, vrem sau nu vrem, putem sau nu putem, avem sau n-avem unde, cum, când, cu cine, de ce, trebuie să fie romantic. Privirea să fie languroasă, buzele arcuite, sutienul cu push-up si eventual cu un numar mai mic, rochia strâmtă și cât mai scurtă, machiajul strident. Daca seara romantică e garnisită cu niște alcool, succesul e asigurat.

 Reversul medaliei există dar... lipsește cu desăvârșire. Bărbații au și ei rolul lor în toată povestea asta, dar acesta se rezumă la următoarele activități:

1. Trebuie să vină acasă.

2. Trebuie să cumpere un cadou, dacă se poate din următoarele categorii: ciocolată, flori, ursuleț de pluș care stă pe o inimioară roșie pe care un chinez a cusut cu grijă mesajul I Love You.

3. Trebuie să se prefacă entuziasmat de faptul că i s-a pregătit o surpriză.

4. Trebuie să fie îndrăgostit!!!!

Acestea fiind zise, vă doresc petrecere frumoasă!

Vrei la Bafta sau la Rio???

 

 

Carnavalul de la Rio sau Gala Premiilor Bafta? Doua evenimente intens promovate zilele astea, care atrag de fiecare data milioane de oameni, macar in fata televizoarelor daca nu chiar acolo, ca turisti. Dar hai sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne inchipuim fetele alea voluptoase de la Rio, imbracate in smocuri de pene de paun si machiate excesiv, cu platforme enorme - asa cum poarta la noi muncitoarele care merg cu autobuzul la fabrica, in schimbul 1 - pasind festiv pe covorul rosu care duce in sala decernarii premiilor Bafta. 

Si apoi, inchipuiti-va domnii aia imbracati in frac, cu papioane care costa la bucata cat cuprinde bugetul unei scoli de samba pe un an de zile, dansand languros in sambadrom.

Draguta imagine, nu? Daca tot au loc in aceeasi perioada, ar putea producatorii celor doua evenimente sa incerce un schimb tematic?

Ceea ce ma fascineaza pe mine e cat de naturali sunt si unii si altii in posturile de mai sus si cat de imposibil le-ar fi sa faca schimb de locuri. Cred ca e chestiune de rasa, de cultura si civilatie locala, de norme sociale, de siguranta financiara, de statut, etc

Remarc, de exemplu, de fiecare data cand intalnesc un american, cat de usor le vine sa fie sociabili. Cat de buni vorbitori sunt, cat de simplu le este sa spuna glume, ice-breakers cum spun ei, pana si postura lor e naturala si degaja relaxare, siguranta de sine, etc. Prin comparatie, noi de exemplu, avem tendinta de a tine mainile incrucisate in semn de bariera, avem probleme sa vorbim in public, putini dintre noi stim sa spunem bancuri bune, etc

Sigur, pe brazilience le ajuta fizicul si urechea muzicala, pe americani ii ajuta limba engleza si educatia/mentalitatea de winner pe care le-o insufla inca de la gradinita, pe participantii la Bafta ii ajuta averile colosale si statutul de vedete. 

Dar daca nu arati ca dansatoarele de samba? Daca nu arati nici macar ca Jennifer Garner? Si daca n-ai nici nu stiu ce bani? N-ai statut, nu esti american si nu stii sa spui bancuri? Atunci, ce faci? Ce-ai putea face ca sa compensezi toate lipsurile astea? 

Ei bine, oricat de incredibil ar parea, exista o lume intreaga care se ocupa cu altceva si o duce foarte bine. Sunt oameni care salveaza copii care sufera de foame si oameni care compun muzica extraordinara. Sau oameni care stiu sa fie buni parinti, buni prieteni sau buni cetateni. Sunt oameni care nu sunt absolut nimic din toate astea si nu sunt nici bogati sau vedete. Si cu toate astea, exista. Cogito, ergo sum!

La aniversarea a 1000 de vizionari!

Haideti la negrese!

Astazi chinezii sarbatoresc Revelionul!!! Intra in anul sarpelui de apa. Eu am sarbatorit inca o zi de Duminica acasa, cu ai mei. O zi obisnuita, cu mancare buna, cu un film siropos, cu somnic dupa-masa si spre seara, cu o portie de negrese cu portocale si nuci. Le vedeti in imaginea alaturata si va asigur ca sunt facute de mine.

Militez pentru duminici normale, acasa. In care gatim, picotim la televizor sau citim o carte buna. Militez pentru weekenduri obisnuite, calme, plictisitoare chiar. Militez pentru vacante lenese, in familie, cu gust de porumb fiert pe plaja. Militez pentru plimbari lungi in parc, nemachiata, purtand haine sport si cei mai comozi pantofi. Militez pentru paine cu unt si rosii in august si dovleac copt in noiembrie.

Viata e frumoasa daca stii s-o traiesti. Eu una m-am hotarat sa ma bucur de fiecare prajiturica pe care pot s-o fac si mai ales, s-o mananc ::)) Si daca viata imi ofera si o ceasca cu cafea aromata langa prajiturica, atunci ma declar multumita.

Va doresc tuturor multe prajituri. Si cafelele de rigoare..., desigur.

Nu uitați să purtați chiloți astă-seară!!

Am citit astazi că producătorii Galei Premiilor Grammy, respectiv postul de televiziune CBS, au transmis un scurt comunicat managerilor vedetelor invitate, în care au punctat în câteva cuvinte care este codul vestimentar acceptat la eveniment. 

În stilul deja consacrat al americanilor care nu ezită să scrie peste tot instrucțiuni care pot părea hilar de simple, exact cum n-au nici o problemă să scrie pe cutia cu cuțite ” a nu se înghiți, a nu se băga în ochi, a nu se introduce în priză” , deși toate acestea par lucruri știute și de sugari, tot așa, nu s-au temut sa transmită și participanților la Grammy instrucțiuni simple de genul: ” nu purtați rochii din care vă ies sânii, nu veniți fără chiloți, nu uitați să vă îmbracați, etc”. :)))))))))))))))))))))))

Exagerez. Dar foarte puțin. Reproduc mai jos comunicatul, ca să râdem împreună:

…”Costumele care implica o lenjerie de tipul tanga sunt problematice. Va rugam sa evitati expunerea feselor goale. Sanii goi – din lateral sau din fata – reprezinta si ei o problema. Va rugam sa nu purtati haine transparente, prin care ar putea sa se vada sfarcurile. Va rugam ca regiunea genitala sa fie acoperita intr-un mod adecvat”

… “Evitati identificarea comerciala si tricourile cu numele unor produse sau branduri. Mesajele in limbi straine imprimate pe haine trebuie sa dispara. Obscenitatea totala sau partiala de pe articolele vestimentare reprezinta o chestiune inacceptabila pentru o transmisiune televizata”

 Ce mă amuză pe mine e faptul că au simțit nevoia să precizeze ceea ce nu e ok. Nu li s-a părut suficient să spună că se impune o ținută adecvată, black tie, de seara sau cum o mai fi posibil. Nu li- s-a părut suficient nici măcar să spună că se impune o ținuta decentă. Pur și simplu, în lumina a ceea ce s-a întâmplat anii trecuți, au simțit nevoia să sublinieze, ca pentru idioți că : ”regiunea genitala sa fie acoperita intr-un mod adecvat”. :::))))))))))))))))))))))))))))))))))))

Dacă ne uităm la pansamentul pe care-l poarta doamna din imaginea alăturată, e ușor de înțeles abordarea.

Tony Braxton la Grammy

Cum mi-am cumparat televizor, dar promit sa nu mai fac!!!

Cum reusesc sa adun niste bani, cum gasesc ceva de cumparat. Nu blanuri, nu bijuterii, nu masini de lux, ca n-am depasit inca faza cu magazinele second-hand. In schimb, nu pot rezista la cate un cantar electronic chinezesc, la cate un aspirator, la cate un ondulator de par....

In decembrie anul trecut - adica exact acum o luna - mi-am depasit limitele, am spart tiparele, am scapat fraiele si mi-am cumparat televizor. Pe sistemul "suntem prea saraci ca sa ne cumparam lucruri ieftine", am luat un TV Smart, 3D, HD, bla, bla, bla... Nu stim sa folosim cam jumatate din ce stie el sa faca, dar ce conteaza?

Culmea ironiei, acuma cand in sfarsit am cumparat si noi ceva mai ca lumea, ce credeti ca ni s-a intamplat? S-a stricat televizorul!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! 

Primul proverb la care m-am gandit - ca asa suntem noi romanii, vorbim in pilde - a fost "la omu'sarac nici boii nu trag". Desigur, as fi preferat sa ma aflu in situatia in care sa mi se potriveasca mai degraba "prost sa fii, noroc sa ai", dar nu mi-am ales eu...:)

Acestea fiind zise, am luat televizorul in brate si l-am dus la singurul service autorizat din oras. Sa nu uitam ca vorbim, totusi, de un oras cu doua sute de mii de suflete. Daca socotim cate familii de cate patru membri rezulta din numarul locuitorilor, atunci rezultatul e cincizeci de mii. Si daca ne gandim ca, in medie, fiecare familie are in casa doua televizoare...faceti singur calculele.

Revin! In contextul asta, am pornit catre singurul service autorizat din oras. Am intrat, am vrut sa spunem care e problema, dar in loc de cea mai previzibila situatie la care va puteti gandi, am avut parte de o experienta pe cat de extraordinara, pe atat de hilara.

Sub egida "prostul nu-i prost destul, daca nu e si fudul", tipul care lucreaza acolo credea ca e cel putin Steve Jobs. Ne-a certat ca ne-am luat TV Philips, apoi ne-a luat la intrebari cu privire la indrazneala noastra nejustificata de a incerca o recautare a listei de programe disponibile prin cablu, iar in final, ne-a luat la misto ca nu stim sa folosim aparatul la adevaratul lui potential. 

In tot timpul asta s-a rastit continuu la cei doi baieti care mai lucrau in atelier si a strigat chiar si la noi de vreo doua ori, cand n-am performat la inaltimea asteptarilor. In final, am plecat nauciti, aproape recunoscatori ca a acceptat sa lasam TV-ul la reparat. 

Mai stiti campania aia care ne-a populat televizoarele toata iarna, in care un tip cumpara tot felul de chestii si cand vroia sa le duca inapoi stricate sau pur si simplu fiindca nu le mai voia, aia il luau la misto? Aia in care tipul zicea, invariabil, "sunt cetatean roman si am drepturi"? Buna campanie!!!

De ce e Romania altfel?

Sau cum ar zice Catavencii - avem o țara, cum procedam? Tocmai am terminat de citit cartea domnului Boia. Stil concis, documentat fara sa fie greoi, usor de citit si chiar amuzant pe alocuri, volumul De ce  e Romania altfel mi-a confirmat unele dintre crezuri si mi-a rasturnat altele.

Pe scurt, cartea e o trecere in revista a istoriei tarii noastre in ultimii 2000 de ani, din perspectiva faptului ca, in tot acest timp, a reusit sa fie complet diferita fata de media europeana, indiferent ca ne uitam in vest, in sud, in nord sau in est.

Dintre momentele de referinta, care imi vor bantui multa vreme gandurile de acum incolo, mentionez ca Evul Mediu a inceput la noi cam pe cand se sfarsea in Europa sau ca prima universitate romaneasca a luat fiinta jumatate de mileniu (!!!) mai tarziu fata de Universitatea din Praga, de exemplu. Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ce faceau ai nostri cand in Anglia se juca Shakespeare pe strada!!!
Mai merita mentionat faptul ca de cand se masoara PIB-ul, Romania a fost, fara exceptie, in coada listei tarilor europene sau ca, inainte de razboi, numai doi din zece romani erau alfabetizati (adica aveau 2 sau 3 clase primare, sa ne intelegem).

Cel mai tare mi-a placut insa sa citesc despre planul lui Ceausescu de a distruge satul romanesc - asta in conditiile in care atunci cand s-a instaurat comunismul, tara asta era rurala in proportie de 80% si chiar si astazi, avem o populatie rurala de 45%, mult peste media europeana - cum credeti? Construind blocuri de patru etaje, pentru a urbaniza spatiul. Decat ca in sate nu era - cum nu este nici astazi - canalizare. Asadar, imi imaginez taranul roman coborand de la etajul patru ca sa-si faca nevoile in haznaua asociatiei de proprietari. Asta ar fi insemnat cheltuieli pentru servicii vidanjare? Ca apa si caldura, de unde? ::))))))))) Am ras cu lacrimi imaginandu-mi chestia asta, care poate acuma, la 24 de ani de la revolutie, vi se pare unora utopica. Dar va spun eu, daca cineva putea pune planul asta in aplicare, Ceausescu era ala. Si noi alaturi de el. Ca doar ce era sa fi facut?

In contextul asta, Boia sustine si ca avem un cult pentru conducatorul - figura paternala si desigur, cine-l poate contrazice. Ma intreb, asadar, cati si l-ar dori tata pe Antonescu?

Cititi cartea. E scurta! :)