De ce se bat romanii pe tigai?

Doua stiri mi-au marcat cortexul in ultimii ani. Amandoua erau despre deschiderea unor magazine la care lumea se calcase in picioare pentru ca era oferta la drujbe, in primul caz si la tigai, in al doilea.

Sigur ca prima reactie pe care o poti avea in fata unei asemenea orori e sa fii consternat. Eu am stat asa, consternata, vreme de mai multe minute. Apoi, invariabil, probabil oftezi, resemnat. Eu am oftat de fiecare data, indelung. In sfarsit, dupa ce iti revii putin, te intrebi ce dracu-i cu poporul asta? Eu asa am facut. 

Am incercat sa raspund la intrebarea de ce se bat romanii pe tigai? Dificila intrebare. Capcana, chiar. Pentru ca oricum as da-o, raspunsul e inevitabil: suntem idioti! Nu mi-e usor nici mie sa recunosc, dar asa e. Oricat de mult mi-ar placea sa afirm ca traiesc intr-o tara frumoasa, bogata, cu oameni buni, ospitalieri si femei frumoase, cu potential uman, turistic si atractiva pentru investitori (am uitat ceva???) , NU E ADEVARAT!!!!!!!

Si asa ca am luat-o incetisor cu rationamentul, incercand sa-mi explic situatia. Sa stabilim cat de idioti suntem, ca e si asta important. Macar sa nu fim cei mai idioti din lume. Ar fi si asta o consolare.

Sa incercam sa ne imaginam cum decurg lucrurile!

E o dimineata geroasa de ianuarie. Afara sunt -5 grade, cade ceva intre zapada si ploaie inghetata, vantul bate cu putere si inca e intuneric. Ne aflam intr-un oras din Romania, intre blocurile oribile ale unui cartier periferic. Astazi e ziua in care se deschide un magazin nou. Evenimentul e anuntat cu surle si trambite de saptamani intregi. Nu e stalp de curent, nu e gard parasit, nu e vitrina de magazin non-stop, nu e scara de bloc, nu e nici un locsor care sa fi scapat nemarcat. Afise, pliante, panouri, toate anunta marea deschidere. Si mai e ceva. Toate anunta promotie la tigai!!

Tigai chinezesti, cu maner de pastic, numai bune de facut oua ochiuri, la pret promotional. Atentie, nu gratis! Numai la pret promotional. Dar chiar si asa...Cine ar putea rezista la o asemenea oferta???

Asa ca ma dau jos din pat si - presupun ca fara sa fac dus, sa beau o cafea, sa ma uit la o stire, etc - ma reped in pantalonii de trening de casa, in cizmele rele (ca pe alea bune nu le port decat la ocazii speciale), imi pun caciula tricotata, mai mult ca sa ascund parul nespalat de zile intregi, dupa care o iau la fuga spre magazin. 

Ajung acolo toata transpirata si constat ca strategia mea de ma infiinta in usa magazinului la ora 5 (desi nu se deschide pana la 8) nu e gaselnita secolului. O multime de altii ca mine, cu parul naclait si cu dintii nespalati se inghesuie deja sa fie primii care ajung la raftul cu tigai. Cei din primul rand sunt lipiti de usa magazinului. Ii privesc cu ura si ma imping in ultimul rand de oameni, ca sa-mi fac loc in multime.

Stau trei ore in frig, inghesuita intre o baba si un barbat care miroase ingrozitor a transpiratie. Picioarele imi sunt inghetate, mainile mi-au amortit, capul imi vajaie de la tensiunea pre mica. Dar in final, victorie: angajatii magazinului, vadit ingroziti de ceea ce-i asteapta, deschid usile si ne lasa inauntru. 

Asta e momentul in care se declanseaza nebunia. Lumea se impinge; cei mai batrani sau mai slabi sunt aruncati la pamant si ceilalti, mai puternici, trecem peste ei calcandu-i fara mila. In fond, miza e colosala, nu? Ne repezim in magazin, luam cu asalt raftul cu tigai si ne luptam sa punem mana pe cat mai multe. Cineva striga sa luam numai cate una de persoana, sa ajunga la toata lumea.

Dupa ce am pus mana pe prada, ma indrept in fuga spre casa de marcat. Stau la coada 45 de minute, platesc pretul promotional al tigaii si imi fac drum cu greu spre iesirea magazinului. 

Ajung acasa dupa aproape 5 ore, cu sentimentul datoriei implinite, victorioasa. Pun mana pe telefon si-mi sun vecinele, sa le fac in ciuda. Ma razbun acum pentru ca am ratat ultima deschidere, cand s-au dat drujbe la pret promotional. 

 Asta e, nu? Asta trebuie sa fie. Dumnezeule! Suntem cei mai idioti din lume.

Murdarica, by Monica Terean

       

   Murdarica

       Murdarica se trezi dis de dimineaţă şi se furişă afară, înainte ca mama să se trezească şi să vrea din nou s-o spele pe dinţi. Nu-i plăcea apa caldă, pentru că o gâdila, dar nici apa rece, pentru că-i amorţeau degeţelele. Nu-i plăcea săpunul, pentru că o facea s-o usture ochii şi nici pasta de dinţi, pentru că nu reuşea s-o stăpânească atunci când vroia s-o aşeze pe mica ei periuţă.

Gândindu-se la toate astea, îşi aduse aminte de periunţa de dinţi pe care i-o cumpărase mama de la magazinul din colţ. Era roşie, frumoasă, numai bună de curăţat picioruşele Pufinei. Pisica umblase din nou prin gradină şi perniţele ei erau pline de noroi.

-   Hai, Pufina! Vino să ne ascundem în pod. Am acolo jucării şi nişte lăptic dulce. Unde ţi-e castronelul?

-   Miau, făcu Pufina şi o urmă pe fetiţă în pod.

Podul casei era locul preferat al Murdăricii. Locul era plin cu

păpuşi şi alte jucării, care mai de care mai frumoase. O măsuţa mică, pe care aranjase frumos un serviciu de ceai, trona în mijocul încăperii. În jurul ei, patru scăunele mici, acoperite cu pernuţe roz, erau ocupate de păpuşi îmbrăcate în rochiţe frumoase.

-   Buna dimineaţa, fetelor!

Murdărica turnă nişte lăptic în castronelul Pufinei şi ceai în ceşcuţele păpuşilor. Apoi, luă o carte mare cu poveşti şi se trânti pe micuţa canapea, s-o răsfoiască.

În carte erau poze cu prinţese. Toate erau blonde, cu părul lung, frumos pieptănat şi aranjat în cozi împletite complicat.

-   Ce crezi, Pufina? Oare prinţeselor le place să se pieptene? Arată toate de parcă tocmai s-au spălat pe cap şi cineva le-a pieptănat îndelung.

Într-una dintre fotografii era o fetiţă care râdea cu gura până la urechi. Avea cei mai albi dinţişori pe care-i vazuse Murdărica vreodată. În mod sigur se spăla pe dinţi după fiecare masă, aşa cum spunea mama. Şi ce rochiţă curată avea...

Sări în picioare şi fugi pe scări în jos, până la oglida mare din hol. Oglinda îi arătă o fetiţă mică, cu părul încâlcit, cu năsucul murdar de ciocolată şi rochiţa ruptă. Ciorăpeii atârnau supăraţi peste botoşeii vechi, pătaţi cu sirop.

Murdărica închise ochii şi se văzu curată şi frumoasă, cu părul împletit şi îmbrăcată în cea mai roz rochiţă pe care şi-o putea imagina. Iar picioruşele erau adorabile în nişte pantofiori albi, decoraţi cu floricele colorate. De fapt, se hotărî că arăta ca o mică brioşă, pentru că brioşele erau cel mai drăgălaş lucru pe care şi-l putea închipui.

     Şi aşa începu aventura Murdăricii....

****

               

 

Murdărica are prieteni noi....

De fiecare data se întâmpla la fel. Ea, Murdărica, se juca liniştită în pod, acolo unde avea toate jucăriile şi cărţile preferate. Timpul trecea foarte repede atunci cand se distra şi de fiecare dată tresărea atunci când o auzea pe mama chemând-o la masă:

-   Murdărica, vino la masă!

N-ar fi fost nicio problemă, pentru că fetiţei îi plăceau prânzurile liniştite în familie. Adora mâncarea gustoasă pregătită de mama şi deserturile minunate ale bunicii.

Îi plăcea să-şi imagineze desertul dinainte să ştie ce va fi. Astăzi se gândea la cele mai grozave clătite cu dulceaţă de afine şi chiar se întreba de ce n-o cheamă mama la masă, pentru că deja i se făcuse foarte foame. Se hotărî să facă ordine şi să aştepte să fie chemată, mai ales că păpuşile ei erau împrăştiate prin toată camera şi cărţile de colorat stateau răsturnate lângă măsuţă.

Deaodată se răzgîndi şi porni să cerceteze împrejurimile, în căutarea bunicii. În bucătărie nu era nimeni, în sufragerie nimeni, în dormitor nimeni...Murdărica ieşi în curticică şi strigă cît putu e tare:

-    Buniiicooooo!!!!

Cum nu primi niciun răspuns, se gândi să încerce în grădina de legume.

Bunicii îi plăcea să îngrijească plantele, iar Murdăricii îi plăcea s-o ajute. Porni spre grădină, dar fu oprită de nişte zgomote înfundate, care veneau dinspre cămara de lemne. Pe măsură ce se apropia, zgomotele deveniră mai clare.

-    Bravo, Pufina!Ce surpriză frumoasă ne-ai făcut tuturor. Nu mă aşteptam...

Oare ce făcuse Pufina de era bunica atât de încîntată? Se întrebă

Murdărica, îndreptându-se hotărâtă spre locul de unde se auzea bunica vorbind. Intră în micuţa cămară de lemne şi abia îşi reţinu un ţipăt de bucurie. Pe podea, într-un coşuleţ, în care bunica pusese o păturică roşie, Pufina se odihnea alături de trei pisoiaşi. Erau cele mai drăgălaşe fiinţe pe care le văzuse Murdărica vreodată. Mititei, cu blăniţă albă şi nişte urechiuşe rozalii adorabile, pisoii stăteau înghesuiţi lăngă mama lor, care-i lingea din cand în cand, cu dragoste şi responsabilitate. Asta era, intr-adevăr cea mai frumoasă surpiză de ziua ei...., pentru ca ziua ei era la începutul verii. Şi ce frumos se potrivea! Murdărica împlinea 3 anişori, iar Pufina avea trei pisoi.

-    Murdărica, tu va trebui să le dai nume frumoşilor ăstora, zise bunica zâmbind la vederea bucuriei fetiţei.

-    Dar cum o să ştiu ce li se potriveşte? Şi cum o să ştiu ce le place? Şi ce mă fac dacă Pufina nu va fi de acord? Ea e mama lor, nu?

-    Nu te supăra acum, zise bunica. Sunt sigură că ai să te descurci. Pufina a fost întotdeauna foarte mulţumită de numele pe care i l-ai dat, aşa că, sunt sigură ca va fi încântată să-i botezi tu şi pe micii ei pisoiaşi.

-    Bine, zise fetiţa. Am să mă gândesc...

Murdărica stătu toată ziua în cămara de lemne, alături de familia de pisici. Era atentă la pisoi, la felul în care se comportau, la cât erau de atenţi, de flămânzi, de jucăuşi, de rătăcioşi, de egoişti sau de alintaţi. Şi seara, la cina, în timp ce savura o farfurie plină de griş cu lapte, vorbi cu gura plină, deşi mama o învăţase că nu e frumos:

-    Pe pisoi o să-i cheme Budincuţă, Iaurţel şi Clătituţă.

-    Cum? Dar de ce ai ales numele astea, Murdărica? întrebă mama.

-    Păi, cum să vă explic? zise Murdărica foindu-se pe scaun, încăntată să fie în centrul atenţiei. Cel mai mic, cu urechiuşa şi vîrful codiţei maronii seamănă cu budinca de lămâie cu sos de ciocolată pe care ne-o pregăteşte bunica. Aşa că..., i se potriveşte numele Budincuţă. Cel complet alb este exact ca iaurţelul pe care-l pap eu în fiecare dimneaţă, la gustare. Iar cel mai mare, e lipicios ca o claătituţă şi are o labuţă albastră, ca dulceaţa de afine care-mi place mie.

-    Bravo! spuse bunica. Ai ales foarte bine. Pufina e de acord?

-    Da, e de acord. Am întrebat-o şi a mieunat lung, aşa cum face când o întreb dacă vrea lapte: miaaaaaau!!!!     

De atunci înainte, Murdărica avu încă trei prieteni dragi, Budincuţă, Iaurţel şi Clătituţă, care o urmau peste tot prin casă, prin curte sau prin grădina de legume. Mama fetiţei spunea chiar că pisoii credeau că Murdărica era mama lor, pentru că de multe ori o lăsau pe Pufina şi fugeau să se joace cu fetiţa.

Tata le construi un pătuţ special, în care erau patru păturici, câte una pentru fiecare pisic şi mama lor. Pătuţul statea în camera Murdăricii, pentru că pisicilor le plăcea să doarmă cu fetiţa.

Iar ziua, unde mergea Murdărica, mergeau şi pisicile. Şi ştiţi ceva? Numele alese de fetiţă pentru pisoi se dovediră foarte potrivite. La micul dejun, Iaurţel şi Clătituşă erau întotdeauna prezenţi la masă, iar la pranz, atunci cand desertul era budincă...ia ghiciţi cine era primul la rând?

****

    Murdărica şi familia de veveriţe....

Murdărica se juca în pod, unde tata îi amenajase o cameră foarte drăgălaşă. Mobila era mică, pe măsura ei şi mama o pictase în culori vesele. Covoraşele erau pufoase şi roz, iar perdeluţele erau albe, ca de spumă.

În faţa geamului de la camera de joacă se înălţa un cireş bătrân, cu o coroană frmumoasă şi bogată, care primăvara se umplea de flori roz şi răspândea un miros îmbietor.

În trunchiul copacului, exact în dreptul geamului de la camera de joacă din pod, îşi făcuseră culcuş nişte veveriţe. Găsiseră o scorbură potrivită pentru a se instala comod, mai ales că, pe la mijlocul primăverii Murdărica observă că veveriţele aveau doi pui. Mici şi ciufuliţi, puii nu avură curajul să iasă din scorbură până târziu, vara. Dar imediat deveniră încrezători şi într-o dimineaţă, în timp ce făcea un puzzle, Murdărica se trezi cu micile veveriţe în cameră. Pe măsuţa din mijlocul camerei mama pregătise o farfurie cu gustări pentru fetiţă. Nuci, alune, stafide şi alte fructe uscate erau alături de mici biscuiţi şi prăjiturele cu cocos.

Puii de veveriţă ţopăiră până la farfuria cu bunătăţi şi apucară cu lăbuţele nişte nuci. Apoi, descoperiră pe rând fructele uscate şi biscuiţii făcuţi de mama.

Murdărica îi privea înmărmurită. Nu-i venea să creadă cât erau de drăgălaşi şi că se aflau în camera ei, atât de aproape.

-    Poftă bună, veveriţelor! Nu vă fie teamă, spuse Murdărica. Eu iubesc animalele. Dacă vreţi să ştiţi, Pufina şi puii ei sunt cei mai buni prieteni ai mei.

Puii de veveriţă se speriară de vocea Murdăricii, pe care n-o

observaseră până atunci. O luară la fugă către fereastra pe care intraseră în cameră şi ţăpăiră înapoi spre scorbura lor.

      Întâmplarea se repetă apoi în fiecare zi, timp de săptămîni întregi, toată vara. Micile veveriţe se obişnuiseră atât de tare cu Murdărica, încât se apropiau de ea fără să le fie teamă şi chiar mâncau din mâna fetiţei. Părinţii acestora obişnuiau să supravegheze totul stând pe pervazul ferestrei.

-    Exact aşa mă aşteaptă şi pe mine mama să vin din parc, spunea Murdărica, uimita de cât de tare semăna familia de veveriţe cu familia ei.

Apoi, într-o dimineaţă, veni toamna. Vântul sufla cu putere, ploua şi

era din ce în ce mai frig. Murdărica nu mai putea să ţină fereastra deschisă toată ziua, aşa că micile veveriţe nu mai puteau să vină în vizită. La început Murdărica le punea nuci pe pervazul ferestrei, iar ele se încumetau, la un moment dat, să vină să pape. Dar după ce se făcu foarte frig, veveriţele nu mai ieşiră din scorbura lor cu zilele.

      Murdărica era îngrijorată, aşa că hotărî să ceară ajutorul tatei.

-    Taticuţul meu drag, spuse ea cu o voce mieroasă, am nevoie de sprijinul tău.

-    Spune, draga mea! zise tata

-    Veveriţele mele nu mai ies deloc din scorbura lor. Şi trebuie să le fie foarte frig şi foarte foame. Şi probabil se simt singure şi le e dor de mine şi de pisici. Mă ajuţi să le scoatem de acolo şi să le aducem în casă, la căldură?

-    Dar cum să facem noi asta? Veveriţele nu sunt animale domestice. Ele nu ne cunosc şi le va fi frică de noi.

-    Ba nu, ba nu! strigă Murdărica, batând din picioruş. Ele sunt prietenele mele şi mă iubesc. Nu le e frică de mine deloc.

Ca de obicei, tata nu putu sa reziste rugăminţilor şi insistenţelor

Murdăricii, aşa că făcură împreună un plan despre cum să ademenească veveriţele în casă. Tata luă un băţ lung şi înfipse în vârful acestuia o bucată mare de prajitură cu nucă. Mama tocmai o scosese in cuptor şi mirosea foarte frumos, a scorţişoară. Apoi, cu ajutorul băţului, puse bucata de prăjitură în faţa scorburei în care locuia familia de veveriţe. La început nu se întâmplă nimic, mai multe minute, dar apoi, apărură pe rând patru căpşoare mici, roşcate, cu urechiuşele zburlite de frig.

-    Uite-le! Murdărica strigă emoţionată, anticipând plăcerea de a avea veveriţele musafiri peste iarnă.

-    Încet, Murdărica! Ai să le sperii!

Tata trase uşurel băţul lung înspre fereastra deschisă a camerei din pod. Veveriţele, înfrigurate şi flămânde, urmăriră bucata de prăjitură până ajuseră în pragul ferestrei, apoi în cameră, pe canapea, pe măsuţa mică ... Apoi, ca prin minune, se apropiară de Murdărica şi aceasta începu să le mângâie pe căpşoarele micuţe şi să le vorbească, iar neastâmpăratele animăluţe ascultau de parcă ar fi înţeles ce le spune.

-    Dragele mele, spunea Murdărica. Vă era foame şi frig. Nu-i nimic, acum sunteţi în siguranţă şi puteţi locui aici toată iarna. Tata are să vă facă cel mai frumos culcuş. Iar mama face cele mai bune prăjiturele cu nucă.

Şi aşa a fost. Veveriţele s-au instalat în micuţa cameră de joacă din pod şi tata le-a construit un fel de pătuţ din lemn, în care Murdărica a aşezat o păturică moale, din lână verde, care le plăcea veveriţelor foarte mult. Mama zicea că le plăcea atât de mult fiindcă avea culoarea frunzelor de cireş.

Who the fuck is Alba-ca-Zapada?

Alba-ca-Zapada e numai una. In primul rand e alba! Cu adevarat alba. Ca zapada de alba. In al doilea rand, e frumoasa. Cine nu stie pe de rost descrierea celebra: piele alba ca laptele, ochi negri ca mura si buze rosii ca sangele. Sau ceva similar. In al treilea rand, e cuminte, devreme acasa si din familie buna, daca ne luam dupa castel. 

Totul pare perfect in legatura cu ea, nu? 

NU!!!

In primul rand e orfana. Apoi, are un tata denaturat, neglijent si abuziv, care nu ezita s-o lase balta complet pentru a se bucura in liniste de farmecele sotiei. Mentionez ca nu e de lepadat leitmotivul mama vitrega, prezentata aici ca si cotoroanta care-i suceste mintile barbatului (tatal fetei albe) si il determina sa-si sacrifice copilul, desi el era un om bun si tata iubitor cand avea timp.

Pana aici am retinut doua aspecte. Pardon, trei: 1. barbatul (incepand de la Adam) e painea lu' Dumnezeu, dar cade victima femeii malefice, care-l strica; 2. femeia poate fi de doua feluri: malefica sau nevinovata, caz in care e complet neajutorata si cade si ea victima tot maleficei; 3. pe nevinovata o poate salva numai si numai un barbat, respectiv printul, obligatoriu calare pe un cal alb.

Va atrag atentia asupra faptului ca nimanui nu-i trece prin cap sa-l acuze vreo clipa pe tatal neglijent, partas din culpa la intentiile criminale ale maleficei sale sotii. Intelegeti unde bat? 

In sfarsit, ce vroiam eu sa zic e ca Alba-ca-Zapada are tinichele de coada. Nu e deloc o partida ideala, asa cum ni se inoculeaza dintotdeauna. In plus, care-i faza cu printul? De ce apare intotdeuna calare pe cal alb? Si de ce se repede s-o sarute pe fata adormita, aparent moarta? Sa fie printul asta usor necrofil? 

Anyway, am fost la teatrul de papusi ieri, cu fata mea. Sala plina de parinti cu copii de pana in 7-8 ani. Nu de alta, dar cei mai mari nu mai sunt interesati de papusari.
Spectacolul prezentat era Alba-ca-Zapada. In viata mea n-am vazut papusi mai hidoase, mai putin asemanatoare cu personajele din poveste sau mai isterice. Ce s-a intamplat pe scena a avut foarte putin de-a face cu textul fratilor Grimm. Intuneric, tipete, fum, pitici care aduceau a persoane fara adapost. ORIBIL!!!!!!
La un moment dat, o fetita care statea in fata noastra a inceput sa planga atat de tare, incat au trebuit s-o scoata din sala. Se speriase!!!

Povestile de tipul Alba-ca-Zapada au destul probleme si asa cum sunt. Cele pe care le-am ridicat eu aici sunt numai cateva. Copiii nostri au nevoie de multa intelepciune si noi avem nevoie de multa rabdare ca sa ii facem sa inteleaga ca nu toti tatii sunt idioti si neglijenti, ca nu toate mamele vitrege sunt rele si ca nu toate fetele din lume au nevoie sa fie salvate de printi. Dar daca la toate astea mai adaugam toata uratenia si absurdul lumii, atunci nu mai ramane nimic nici de vazut, nici de citit, nici de explicat. Povestile trebuie sa fie frumoase. Ca de-aia sunt povesti!!!!!!

Ce ne face ceea ce suntem?

Am fost astăzi cu fiica-mea la o petrecere de ziua unui coleg de grădinița.:) Am zis sa mentionez asta pentru ca e prima invitație pe care o primește si o onoreaza iubita mea, care parca acu gangurea, bebelusa.
In orice caz, cand sa plecam, m-am întâlnit cu o fosta colega de liceu, prietena buna, din aceea cu care eram mai ceva ca surorile. Ne spuneam de toate, am ras si am plans impreuna de multe ori...
Vreau sa spun ca in ultimii aproape 20 de ani, de cand am terminat liceul, ne-am intalnit de vreo 5 ori, la intervale foarte mari de timp. Si cu toate astea, de cate ori ne vedem, am senzatia aceea ce confortabil, de siguranta, de incredere...Vorbim fara sa ne prefacem, fara politeturi si intrebari sterile, fara spatii goale in conversatie.Vorbim de parca ne-am despartit ieri. Dar ce e si mai interesant e faptul ca ma simt ca in clasa a XII-a. Parca se sterg ultimii 20 de ani si eu sunt din nou fata libera, gata sa rada din orice, pusa pe distractie si fara nici o grija pe lume. Doamne, senzatia aia de "fara griji" nu se compara cu nimic, nu-i asa?
Dupa ce ne-am despartit m-am gandit (din nou) la cate identitati are omul in viata si cat de greu e uneori sa ramai sanatos la cap penduland intre ele. Ma uit la mine: fiica mamei mele, nepoata bunicilor, sora, prietena, colega, iubita, sotie, nora, cumnata, mama unui copil, mama a doi copii (e o diferenta mare) si cine stie ce mai urmeaza... Astea toate sunt tot atetea identitati, roluri de jucat cat mai bine.
Toate ne fac cine suntem astazi. Decat ca, la un moment suntem doar unul dintre ele. Imi aduc aminte cand am terminat facultatea si am iesit pe poarta universitatii. Am avut cea mai puternica senzatie de gol de identitate. Pana atunci fusesem studenta X. Facusem parte dintr-o categorie clar definita, cu care eram ok, imi placea statutul meu si ceea ce faceam. Dar cand s-a terminat, m-am trezit intr-o criza de identitate. Cine eram acum?
Cred ca de-asta isi pun unii titulatura pe usa de la casa. E una sa fii Popescu Ion si cu totul altceva e sa fii Dr. Popescu Ion, nu???? Sa nu mai vorbim de necrolog. Ati observat cum se vorbeste despre morti, la inmormantari? " A facut scoala generala in satul x, a lucrat maistru in fabrica y", etc. Frate, nu conteaza!!!
Nu asta ne face ce suntem. Pianisti sau fizicieni, halterofili sau pictori, toti murim la fel.
Asadar, cine suntem?? Si ce ne face ceea ce suntem??? Suntem altcineva in fiecare zi? Suntem altcineva acasa si altcineva la scoala sau la serviciu? Suntem altcineva la un spectacol caritabil si altcineva la un meci de box? Cine suntem de fapt?

Cat de important e sa fii popular?

Acu' cateva zile, o prietena mi-a zis ca faptul ca nu sunt populara are anumite avantaje. Sigur ca n-am luat-o ad literam. Am inteles ca ne refeream la o anumita situatie, rezultat al unui complex de factori, un anume context, etc. Dar ma gadesc la chestia asta de atunci, in fiecare zi cate un pic, asa ca e clar ca m-a afectat suficient cat sa merite sa scriu despre asta. 

Buuuuun! Cat de important e sa fii popular? Pentru inceput, am abordat problema stiintific. DEX-ul da urmatoarea definitie: 

POPULÁR, -Ă, populari, -e, adj. 1. Care aparține poporului, privitor la popor, care provine din popor. ♦ Care este alcătuit din oameni din popor și lucrează pentru popor. 2. Creat de popor; specific unui popor, caracteristic culturii lui. 3. Care este făcut pentru popor, creat pentru necesitățile poporului; accesibil tuturor. ♦ (Despre expuneri, prelegeri, lucrări) Care poate fi înțeles cu ușurință de oricine; simplu, natural. 4. Care este iubit de popor, care se bucură de simpatia, de considerația opiniei publice; p. ext. cunoscut de toți. ♦ Care are o comportare prietenoasă, cordială, atentă față de toată lumea. – Din fr. populaire.

 

Mi-a atras atentie punctul 4. Care este iubit de popor, care se bucură de simpatia, de considerația opiniei publice; p. ext. cunoscut de toți. ♦ Care are o comportare prietenoasă, cordială, atentă față de toată lumea. E clar ca despre asta vorbim!!! Asadar, din cate pricep eu, ca urmare a faptului ca nu am o comportare prietenoasa, cordiala, atenta fata de toata lumea,....NU sunt iubita de popor si nu ma bucur de simpatia, consideratia opiniei publice? Serios???? Ia sa vedem...

Sa ne gandim la stereotipuri, la cliseele pe care la vedem pana si in filme: intotdeauna, cea mai populara fata din liceu e si cea mai rea, mai obraznica, mai usuratica si mai pusa pe harta. Corect? 

Cel mai popular baiat din facultate e cel care arata cel mai misto si eventual e si vreun smecheras, neserios, care nu da doi bani pe reguli si nu invata mare lucru, pentru ca oricum il lasa colegele sa copieze? Corect?

Cel mai popular coleg de serviciu e cel care ne face sa radem. Care spune bancuri, face atmosfera in birou si la chefuri si poate sa detensioneze orice situatie. Corect?

Cea mai populara vedeta e cea care arata cel mai bine, are cel mai bun PR sau a fost cea mai bine platita anul trecut. Corect?

Pana acum, singurul element comun intre toate situatiile astea este ca indiferent despre cine vorbim, cel mai popular om arata bine. Si se vande bine, singur sau prin intermediul PR-ului. 

Adevarata intrebare este DE CE vrem sa fim populari? Care e miza?  E mai bine? E mai usor? Ce ne determina sa ne straduim sa fim prietenul tuturor si cat este asta de fezabil? Si mai ales, merita? Vrem sa facem chestia asta? 

In aceasta ordine de idei, m-am intrebat ce as alege daca m-ar intreba Dumnezeu cum as vrea sa fiu in viata asta de acum incolo: populara, respectata, iubita, etc? Si am inteles ca lucrurile nu numai ca se completeaza, dar mai ales nu se exclud. Adica, as putea fi populara si sa fiu in acelasi timp respectata si iubita. Sau mai bine, daca as fi iubita si respectata, atunci probabil as fi si populara...????

Si m-am oprit, fiindca devenise plictisitor. In viata mea mi-am dorit sa fiu in multe feluri. Populara e numai unul dintre ele. Dar daca trebuie sa devin plictisitoare pentru asta, mai bine nu ma mai chinui.

  

Cine este Gertrude Stein?

Gertrude Stein este femeia moderna. Ma gandesc ce a putut insemna pentru o femeie nascuta in 1874, undeva in America, intr-o familie de negustori, sa devina practic o institutie in Franta inceputului de secol XX.
Stein este unul dintre cei 8 colectionari de arta mentionati de biography.com si creatoarea unui salon literar - la Paris - frecventat, printre altii, de Ernest Hemingway sau F. Scott Fitzgerald. Printre artistii pe care i-a sustinut, cumparandu-le lucrarile, se numara Matisse si Picasso. Stein este cea care a lansat marca "the lost generation".
Imaginati-va o casa veche, undeva in Paris, intesata de manuscrise ale unor carti care aveau sa devina repere in literatura moderna, dar care atunci aveau o soarta incerta si de picturi care acum valoreaza probabil milioane, dar care atunci se vindeau la cateva sute de franci bucata. Si creatorii lor - a cartilor si a picturilor - veneau la salonul deschis non-stop al Gertrudei Stein si ascultau orbeste ceea ce credea ea despre creatiilor lor. Cat de fantastica trebuie sa fi fost femeia asta? Ce inteligenta sclipitoare si ce dar al vorbirii trebuia sa stapaneasca pentru ca sa provoace un asemenea magnetism?
G.S. a scris mai multe carti, cu unele dintre ele avand un succes destul de important atat in Europa, cat si in America. Eu personal n-am citit inca decat fragmente, dar sunt suficient de intrigata de personalitatea ei incat sa ma apuc s-o citesc ca lumea.
Ce mi se pare mie extraordinar este ca, desi evreica, a ramas in Europa in timpul celor doua razboaie mondiale si a supravietuit. Ba chiar a cumparat o masina pe care a transformat-o ambulanta si pe care o conducea chiar ea.
Mai merita mentionat - numai din cauza ca mi se pare foarte modern pentru timpurile alea - faptul ca era lesbiana si nu ascundea chestia asta. Partenera ei de viata, Alice Toklas, i-a stat alaturi pana la sfarsit, in 1946.
 Va provoc s-o descoperim impreuna, prima dintr-o serie de femei extraordinare.

Pentru cine se scriu revistele?

Ma rog...'a scrie" nu e exact verbul potrivit, pentru ca revistele sunt mai mult cu poze. Poze cu vedete mari si mici, cu manechine anorexie uratite de make-up artisti psihopati, care le pudreaza genele, le albesc buzele si le ingalbenesc pometii. Sau mai rau...Printre ele, celebrele pagini in care suntem invatate sa ne imbracam reproducand o tinuta purtata la un moment dat de vreo vedeta de la Hollywood.

Ieri eram la pedichiura si aveam de ales intre conversatia de doi bani care se prefigura sau sa ma cufund intr-o revista de-asta. Glossy...Si asa am ajuns sa ma uit la cum ar trebui sa fiu bine imbracata la birou. Si ce credeti?  Ar trebui sa-mi cumpar niste botine care costa 700 de lei, o rochita cu vreo 500, esarfa, sacou, accesorii, geanta, etc. In total, cred ca se adunau peste 2500 de lei pentru o singura tinuta, e drept, de firma...

Si atunci, ma gandesc pentru cine scriu astia? Si cine sunt femeile alea? Si cate sunt? Unde locuiesc si lucreaza ele? Si cat castiga pe luna?

Cred ca ne tampim de cap. Si mai cred ca suntem in faza de negare. Adica banuim ca suntem tampiti, dar ne prefacem ca nu suntem sau ca nu banuim ca suntem. In tara asta, in care fetele arata ca niste prostituate si in care o femeie castiga in medie 1000 de lei pe luna, in care nu se face scoala, in care femeile sunt agresate fizic, psihic, verbal de partenerii lor de viata si exploatate in fel si chip, pe noi ne preocupa sa ne imbracam la birou ca  si cum am fi editor sef la revista Vogue.

Demnitate si minte nu se gasesc pe nicaieri? Bun simt? Bune maniere? Profesionalism? Harnicie? Instinct matern?

Jacob se hotărăște sa iubeasca

Cand eram la mama acasa citeam aproape continuu. Faceam chestia asta din placere, o vocatie mostenita tot de la mama, dar si pentru ca nu era mare lucru de facut in rest. Am vrut sa preciezez chestia asta ca sa nu cumva sa credeti ca fac parte dintre aceia care cred ca toti cei din generatiile de dupa mine sunt mai prosti, mai necititi, mai nescoliti, etc. Pentru ca eu sincer cred ca cei care considera asa sunt numai anacronici, incremeniti intr-un proiect scolar invatat pe de rost la un moment dat.

Ideea e ca atunci citeam cu nesat, asteptand deznodamantul cu febrilitate; citeam toata noaptea daca era nevoie, numai sa vad cum se termina idila de-o viata dintre Monica si Danut Deleanu, de exemplu. 

Acuma nu mi se mai intampla des asa ceva. Asa ca, atunci cand descopar o asemenea carte, merita sa scriu despre asta. Jacob se hotaraste sa iubeasca e o carte scrisa de Catalin Dorian Florescu, un tip pe care l-am descoperit anul trecut (citind Zaira, o carte la fel de buna). E o carte despre viata, despre oameni care traiesc experiente extraordinare supravietuind. 

Toti cei carora va place sa cititi, cititi-o!!!! Merita...