Murdarica, by Monica Terean

       

   Murdarica

       Murdarica se trezi dis de dimineaţă şi se furişă afară, înainte ca mama să se trezească şi să vrea din nou s-o spele pe dinţi. Nu-i plăcea apa caldă, pentru că o gâdila, dar nici apa rece, pentru că-i amorţeau degeţelele. Nu-i plăcea săpunul, pentru că o facea s-o usture ochii şi nici pasta de dinţi, pentru că nu reuşea s-o stăpânească atunci când vroia s-o aşeze pe mica ei periuţă.

Gândindu-se la toate astea, îşi aduse aminte de periunţa de dinţi pe care i-o cumpărase mama de la magazinul din colţ. Era roşie, frumoasă, numai bună de curăţat picioruşele Pufinei. Pisica umblase din nou prin gradină şi perniţele ei erau pline de noroi.

-   Hai, Pufina! Vino să ne ascundem în pod. Am acolo jucării şi nişte lăptic dulce. Unde ţi-e castronelul?

-   Miau, făcu Pufina şi o urmă pe fetiţă în pod.

Podul casei era locul preferat al Murdăricii. Locul era plin cu

păpuşi şi alte jucării, care mai de care mai frumoase. O măsuţa mică, pe care aranjase frumos un serviciu de ceai, trona în mijocul încăperii. În jurul ei, patru scăunele mici, acoperite cu pernuţe roz, erau ocupate de păpuşi îmbrăcate în rochiţe frumoase.

-   Buna dimineaţa, fetelor!

Murdărica turnă nişte lăptic în castronelul Pufinei şi ceai în ceşcuţele păpuşilor. Apoi, luă o carte mare cu poveşti şi se trânti pe micuţa canapea, s-o răsfoiască.

În carte erau poze cu prinţese. Toate erau blonde, cu părul lung, frumos pieptănat şi aranjat în cozi împletite complicat.

-   Ce crezi, Pufina? Oare prinţeselor le place să se pieptene? Arată toate de parcă tocmai s-au spălat pe cap şi cineva le-a pieptănat îndelung.

Într-una dintre fotografii era o fetiţă care râdea cu gura până la urechi. Avea cei mai albi dinţişori pe care-i vazuse Murdărica vreodată. În mod sigur se spăla pe dinţi după fiecare masă, aşa cum spunea mama. Şi ce rochiţă curată avea...

Sări în picioare şi fugi pe scări în jos, până la oglida mare din hol. Oglinda îi arătă o fetiţă mică, cu părul încâlcit, cu năsucul murdar de ciocolată şi rochiţa ruptă. Ciorăpeii atârnau supăraţi peste botoşeii vechi, pătaţi cu sirop.

Murdărica închise ochii şi se văzu curată şi frumoasă, cu părul împletit şi îmbrăcată în cea mai roz rochiţă pe care şi-o putea imagina. Iar picioruşele erau adorabile în nişte pantofiori albi, decoraţi cu floricele colorate. De fapt, se hotărî că arăta ca o mică brioşă, pentru că brioşele erau cel mai drăgălaş lucru pe care şi-l putea închipui.

     Şi aşa începu aventura Murdăricii....

****

               

 

Murdărica are prieteni noi....

De fiecare data se întâmpla la fel. Ea, Murdărica, se juca liniştită în pod, acolo unde avea toate jucăriile şi cărţile preferate. Timpul trecea foarte repede atunci cand se distra şi de fiecare dată tresărea atunci când o auzea pe mama chemând-o la masă:

-   Murdărica, vino la masă!

N-ar fi fost nicio problemă, pentru că fetiţei îi plăceau prânzurile liniştite în familie. Adora mâncarea gustoasă pregătită de mama şi deserturile minunate ale bunicii.

Îi plăcea să-şi imagineze desertul dinainte să ştie ce va fi. Astăzi se gândea la cele mai grozave clătite cu dulceaţă de afine şi chiar se întreba de ce n-o cheamă mama la masă, pentru că deja i se făcuse foarte foame. Se hotărî să facă ordine şi să aştepte să fie chemată, mai ales că păpuşile ei erau împrăştiate prin toată camera şi cărţile de colorat stateau răsturnate lângă măsuţă.

Deaodată se răzgîndi şi porni să cerceteze împrejurimile, în căutarea bunicii. În bucătărie nu era nimeni, în sufragerie nimeni, în dormitor nimeni...Murdărica ieşi în curticică şi strigă cît putu e tare:

-    Buniiicooooo!!!!

Cum nu primi niciun răspuns, se gândi să încerce în grădina de legume.

Bunicii îi plăcea să îngrijească plantele, iar Murdăricii îi plăcea s-o ajute. Porni spre grădină, dar fu oprită de nişte zgomote înfundate, care veneau dinspre cămara de lemne. Pe măsură ce se apropia, zgomotele deveniră mai clare.

-    Bravo, Pufina!Ce surpriză frumoasă ne-ai făcut tuturor. Nu mă aşteptam...

Oare ce făcuse Pufina de era bunica atât de încîntată? Se întrebă

Murdărica, îndreptându-se hotărâtă spre locul de unde se auzea bunica vorbind. Intră în micuţa cămară de lemne şi abia îşi reţinu un ţipăt de bucurie. Pe podea, într-un coşuleţ, în care bunica pusese o păturică roşie, Pufina se odihnea alături de trei pisoiaşi. Erau cele mai drăgălaşe fiinţe pe care le văzuse Murdărica vreodată. Mititei, cu blăniţă albă şi nişte urechiuşe rozalii adorabile, pisoii stăteau înghesuiţi lăngă mama lor, care-i lingea din cand în cand, cu dragoste şi responsabilitate. Asta era, intr-adevăr cea mai frumoasă surpiză de ziua ei...., pentru ca ziua ei era la începutul verii. Şi ce frumos se potrivea! Murdărica împlinea 3 anişori, iar Pufina avea trei pisoi.

-    Murdărica, tu va trebui să le dai nume frumoşilor ăstora, zise bunica zâmbind la vederea bucuriei fetiţei.

-    Dar cum o să ştiu ce li se potriveşte? Şi cum o să ştiu ce le place? Şi ce mă fac dacă Pufina nu va fi de acord? Ea e mama lor, nu?

-    Nu te supăra acum, zise bunica. Sunt sigură că ai să te descurci. Pufina a fost întotdeauna foarte mulţumită de numele pe care i l-ai dat, aşa că, sunt sigură ca va fi încântată să-i botezi tu şi pe micii ei pisoiaşi.

-    Bine, zise fetiţa. Am să mă gândesc...

Murdărica stătu toată ziua în cămara de lemne, alături de familia de pisici. Era atentă la pisoi, la felul în care se comportau, la cât erau de atenţi, de flămânzi, de jucăuşi, de rătăcioşi, de egoişti sau de alintaţi. Şi seara, la cina, în timp ce savura o farfurie plină de griş cu lapte, vorbi cu gura plină, deşi mama o învăţase că nu e frumos:

-    Pe pisoi o să-i cheme Budincuţă, Iaurţel şi Clătituţă.

-    Cum? Dar de ce ai ales numele astea, Murdărica? întrebă mama.

-    Păi, cum să vă explic? zise Murdărica foindu-se pe scaun, încăntată să fie în centrul atenţiei. Cel mai mic, cu urechiuşa şi vîrful codiţei maronii seamănă cu budinca de lămâie cu sos de ciocolată pe care ne-o pregăteşte bunica. Aşa că..., i se potriveşte numele Budincuţă. Cel complet alb este exact ca iaurţelul pe care-l pap eu în fiecare dimneaţă, la gustare. Iar cel mai mare, e lipicios ca o claătituţă şi are o labuţă albastră, ca dulceaţa de afine care-mi place mie.

-    Bravo! spuse bunica. Ai ales foarte bine. Pufina e de acord?

-    Da, e de acord. Am întrebat-o şi a mieunat lung, aşa cum face când o întreb dacă vrea lapte: miaaaaaau!!!!     

De atunci înainte, Murdărica avu încă trei prieteni dragi, Budincuţă, Iaurţel şi Clătituţă, care o urmau peste tot prin casă, prin curte sau prin grădina de legume. Mama fetiţei spunea chiar că pisoii credeau că Murdărica era mama lor, pentru că de multe ori o lăsau pe Pufina şi fugeau să se joace cu fetiţa.

Tata le construi un pătuţ special, în care erau patru păturici, câte una pentru fiecare pisic şi mama lor. Pătuţul statea în camera Murdăricii, pentru că pisicilor le plăcea să doarmă cu fetiţa.

Iar ziua, unde mergea Murdărica, mergeau şi pisicile. Şi ştiţi ceva? Numele alese de fetiţă pentru pisoi se dovediră foarte potrivite. La micul dejun, Iaurţel şi Clătituşă erau întotdeauna prezenţi la masă, iar la pranz, atunci cand desertul era budincă...ia ghiciţi cine era primul la rând?

****

    Murdărica şi familia de veveriţe....

Murdărica se juca în pod, unde tata îi amenajase o cameră foarte drăgălaşă. Mobila era mică, pe măsura ei şi mama o pictase în culori vesele. Covoraşele erau pufoase şi roz, iar perdeluţele erau albe, ca de spumă.

În faţa geamului de la camera de joacă se înălţa un cireş bătrân, cu o coroană frmumoasă şi bogată, care primăvara se umplea de flori roz şi răspândea un miros îmbietor.

În trunchiul copacului, exact în dreptul geamului de la camera de joacă din pod, îşi făcuseră culcuş nişte veveriţe. Găsiseră o scorbură potrivită pentru a se instala comod, mai ales că, pe la mijlocul primăverii Murdărica observă că veveriţele aveau doi pui. Mici şi ciufuliţi, puii nu avură curajul să iasă din scorbură până târziu, vara. Dar imediat deveniră încrezători şi într-o dimineaţă, în timp ce făcea un puzzle, Murdărica se trezi cu micile veveriţe în cameră. Pe măsuţa din mijlocul camerei mama pregătise o farfurie cu gustări pentru fetiţă. Nuci, alune, stafide şi alte fructe uscate erau alături de mici biscuiţi şi prăjiturele cu cocos.

Puii de veveriţă ţopăiră până la farfuria cu bunătăţi şi apucară cu lăbuţele nişte nuci. Apoi, descoperiră pe rând fructele uscate şi biscuiţii făcuţi de mama.

Murdărica îi privea înmărmurită. Nu-i venea să creadă cât erau de drăgălaşi şi că se aflau în camera ei, atât de aproape.

-    Poftă bună, veveriţelor! Nu vă fie teamă, spuse Murdărica. Eu iubesc animalele. Dacă vreţi să ştiţi, Pufina şi puii ei sunt cei mai buni prieteni ai mei.

Puii de veveriţă se speriară de vocea Murdăricii, pe care n-o

observaseră până atunci. O luară la fugă către fereastra pe care intraseră în cameră şi ţăpăiră înapoi spre scorbura lor.

      Întâmplarea se repetă apoi în fiecare zi, timp de săptămîni întregi, toată vara. Micile veveriţe se obişnuiseră atât de tare cu Murdărica, încât se apropiau de ea fără să le fie teamă şi chiar mâncau din mâna fetiţei. Părinţii acestora obişnuiau să supravegheze totul stând pe pervazul ferestrei.

-    Exact aşa mă aşteaptă şi pe mine mama să vin din parc, spunea Murdărica, uimita de cât de tare semăna familia de veveriţe cu familia ei.

Apoi, într-o dimineaţă, veni toamna. Vântul sufla cu putere, ploua şi

era din ce în ce mai frig. Murdărica nu mai putea să ţină fereastra deschisă toată ziua, aşa că micile veveriţe nu mai puteau să vină în vizită. La început Murdărica le punea nuci pe pervazul ferestrei, iar ele se încumetau, la un moment dat, să vină să pape. Dar după ce se făcu foarte frig, veveriţele nu mai ieşiră din scorbura lor cu zilele.

      Murdărica era îngrijorată, aşa că hotărî să ceară ajutorul tatei.

-    Taticuţul meu drag, spuse ea cu o voce mieroasă, am nevoie de sprijinul tău.

-    Spune, draga mea! zise tata

-    Veveriţele mele nu mai ies deloc din scorbura lor. Şi trebuie să le fie foarte frig şi foarte foame. Şi probabil se simt singure şi le e dor de mine şi de pisici. Mă ajuţi să le scoatem de acolo şi să le aducem în casă, la căldură?

-    Dar cum să facem noi asta? Veveriţele nu sunt animale domestice. Ele nu ne cunosc şi le va fi frică de noi.

-    Ba nu, ba nu! strigă Murdărica, batând din picioruş. Ele sunt prietenele mele şi mă iubesc. Nu le e frică de mine deloc.

Ca de obicei, tata nu putu sa reziste rugăminţilor şi insistenţelor

Murdăricii, aşa că făcură împreună un plan despre cum să ademenească veveriţele în casă. Tata luă un băţ lung şi înfipse în vârful acestuia o bucată mare de prajitură cu nucă. Mama tocmai o scosese in cuptor şi mirosea foarte frumos, a scorţişoară. Apoi, cu ajutorul băţului, puse bucata de prăjitură în faţa scorburei în care locuia familia de veveriţe. La început nu se întâmplă nimic, mai multe minute, dar apoi, apărură pe rând patru căpşoare mici, roşcate, cu urechiuşele zburlite de frig.

-    Uite-le! Murdărica strigă emoţionată, anticipând plăcerea de a avea veveriţele musafiri peste iarnă.

-    Încet, Murdărica! Ai să le sperii!

Tata trase uşurel băţul lung înspre fereastra deschisă a camerei din pod. Veveriţele, înfrigurate şi flămânde, urmăriră bucata de prăjitură până ajuseră în pragul ferestrei, apoi în cameră, pe canapea, pe măsuţa mică ... Apoi, ca prin minune, se apropiară de Murdărica şi aceasta începu să le mângâie pe căpşoarele micuţe şi să le vorbească, iar neastâmpăratele animăluţe ascultau de parcă ar fi înţeles ce le spune.

-    Dragele mele, spunea Murdărica. Vă era foame şi frig. Nu-i nimic, acum sunteţi în siguranţă şi puteţi locui aici toată iarna. Tata are să vă facă cel mai frumos culcuş. Iar mama face cele mai bune prăjiturele cu nucă.

Şi aşa a fost. Veveriţele s-au instalat în micuţa cameră de joacă din pod şi tata le-a construit un fel de pătuţ din lemn, în care Murdărica a aşezat o păturică moale, din lână verde, care le plăcea veveriţelor foarte mult. Mama zicea că le plăcea atât de mult fiindcă avea culoarea frunzelor de cireş.