Saraci, dar cu pretentii...

Astazi mi s-a mai confirmat un mit...Oamenii, cu cat sunt mai amarasteni, cu atat sunt mai cu pretentii. De aici si sintagmele referitoare la tichia de margaritar de pe capul unora sau, cea pe care o urasc eu cel mai tare, conform careia unii sunt prea saraci ca sa-si cumpere lucruri ieftine.

Sa ma explic. Romania este tara in care mai mult de jumatate din oameni traiesc la limita saraciei si un procent destul de insemnat se zbate intr-o saracie extrema. Stiti ce inseamna asta? Nici eu. Nu exact, dar imi imaginez ca e crunt. Romania e tara gropilor, a gunoaielor, a copiilor care nu merg la scoala pentru ca nu au cu ce, dar si a copiilor care merg la scoala si invata din mai multe feluri de manuale si culegeri, "alternative" toate. Eu m-am intrebat intotdeauna de ce le cheama "alternative". Adica exista un set de manuale de baza, unele obligatorii sau universal valabile si mai exista alte cateva, care astfel devin alternative la primele?

In orice caz, toate acestea implica o cantitate imensa de hartie consumata, care costa probabil foarte mult. Cine plateste? Statul, care e rupt in fund si implicit romanii, care sunt in fundu' gol. Toate manualele astea sunt tiparite pe hartie lucioasa, de cea mai buna calitate, adica si cea mai scumpa. Absolut toate revistele mondene, ziarele, cartile sunt tiparite pe hartie de buna calitate. Magazinele de profil vand rechizite dintre cele mai scumpe. Eu personal cumpar copilului meu scolar caiete care costa in jur de 5 lei bucata, ceea ce mi se pare enorm. Daca vrei sa inchei un contract de furnizare cu o firma care vinde rechizite si produse de papetarie vei gasi in oferta acestora cele mai grozave chestii, cele mai de lux, cele mai scumpe.

Dar daca ai vrea sa cumperi hartie reciclata???? Cat costa? Unde se gaseste? Cum arata? Cine o farbrica si cine o vinde? Ei bine, eu am cautat astazi raspuns la toate intrebarile acestea, fiindca aveam nevoie de cateva coli de hartie reciclata, pentru un proiect. 

Mentionez ca ma aflu intr-un oras mare, in vestul tarii si ca exista, la o aruncatura de bat de locul in care lucrez, mai multe firme care vand hartie, printre altele. Si cu toate astea, am avut surpriza sa descopar ca cei mai multi dintre ei nici macar nu auzisera ca exista hartie reciclata, daramite sa vanda asa ceva. Pe scurt, am gasit un singur magazin, destul de obscur, care avea produsul. O alta firma, cunoscuta si bine reprezentata la nivel national avea hartie reciclata, dar numai in depozitul din Bucuresti si nu mi-ar fi adus decat daca as fi facut o comanda de 300 de lei.

Asa ca, nu pot decat sa ma intreb cat putem sa fim de snobi? Sau de prosti, desi cele doua "calitati"se suprapun intr-o oarecare masura. 

P.S. Pana la urma am apelat la o cunostinta, care avea hartie reciclata acasa. M-am simtit ca pe vremea lu' Ceasca cand mama trebuia sa faca rost de unt, ca sa-l duc eu apoi tovarasei invatatoare. Alta epoca, alt context, alta miza, dar acelasi gust amar.

Nu mai suntem incremeniti in proiect! Decat un pic...

Zilele astea se desfasoara Olimpiada Internationala de Limba, Literatura si Spiritualitate Romaneasca. Evenimentul este organizat la Oradea, in incinta unui colegiu national. Copii din patru tari - Romania, Moldova, Serbia si Ucraina - se vor intrece in chestiuni care ar trebui sa arate cat de bine stiu scrie, cat de mult au citit pana acum si cat sunt de originali in abordarea subiectelor specifice. Cum Olimpiada inseamna mult mai mult decat buna cunoastere a materiei si implica tot felul de abilitati speciale, organizatorii au anuntat ca subiectul este partea a-V-a din Amintiri din Copilarie.

Da, va amintiti bine! Partea a V-a nu exista, Creanga desfasurandu-se in doar patru parti. Asadar, olimpicii au avut sansa sa fie cat de originali sunt in stare, in grai moldovenesc sau, dimpotriva, in cea mai moderna limba romana, fiindca episodul V poate avea loc in vremea lui Creanga, in zilele noastre sau chiar in viitor. 

Eu una ma bucur ca am depasit faza cu invatatul comentariilor literare si redatul lor, cat mai "pe de rost", pe parcursul a zeci de pagini, in asa fel incat lucrarile - chiar si cele ale olimpicilor - aratau de parca ar fi fost scrise la unison, dupa dictare. Ma bucur si ca exista suficient interes incat evenimenetul sa fie international.  

Singurul meu regret este ca nu ne ocupam mai mult de scriitorii moderni si contemporani. Sau macar moderni. Nu e plictisitor sa tot scriem, la nesfarsit, despre Creanga, Caragiale si Eminescu? Nu e obositor ca nu gasim subiecte alternative suficient de relevante? Nu vrem sa depasim faza asta in vecii vecilor? Oare exista un singur om in lumea asta care sa creada ca unui elev, in anul de gratie 2013, fie el si olimpic la romana, ii place Creanga atat de mult? 

Cele mai bune carti din lume s-au scris de placere. Eu, daca eram in situatia de a alege subiectul la olimpiada, le-as fi zis pur si simplu sa scrie...

Zilele regelui

Am citit cartea lui Filip Florian dupa ce am descoperit intai autorul, in contextul conflictului cu onor conducerea ICR-ului. Recunosc ca m-a starnit sa vad cine e personajul care a facut atata valva, a provocat convulsii biroului de presa a sus-numitei institutii si lansarea unui comunicat de presa dedicat siesi. Am avut surpriza sa descopar un scriitor de meserie. Adica, un om care traieste din scris literatura. Si doar literatura, fara activitati conexe generatoare de venituri. Tipul asta nu vrea sa fie nici jurnalist, nici macar editorialist, nici profesor universitar, nici scenarist. E foarte fericit doar scriind romane si eu ma declar bucuroasa ca e asa, fiindca scrie remarcabil.

Zilele regelui este fara indoiala unul dintre cele mai bune romane moderne romanesti si as putea sa pariez ca va fi inclus in curicula scolara nu peste mult timp. Foarte bine scris, aparent istoric, cu fraze bine construite, suficient de sofisticate incat sa nu fie plictisitoare, dar destul de simple incat sa fie accesibile, un stil care te ademeneste sa vrei mai mult, sa descoperi ce ascunde urmatorul capitol, romanul va ramane unul dintre preferatele mele. 

Pe scurt, cartea dezvaluie contextul, pretextul si urmarile instalarii lui Carol I pe scaunul domnesc al Principatelor Romane, din perspectiva unui dentist neamt, nemteste de loial domnitorului, dar care isi duce traiul ca om de rand intr-un Bucuresti acoperit de noroi, hoituri, cufundat in bezna si izolat de restul Europei. Lucrurile se schimba cu repeziciunea cu care se contureaza prima cale ferata care traverseaza Romania, de la un capat, la altul si cititorul descopera, intim, dimensiunea personala, sociala, politica si economica a unei perioade despre care am invatat prea putin si prea tarziu. 

Abia astept sa citesc si celelalte carti ale lui Florian, desi am luat-o invers cronologic ca moment al apartitiei, Zilele regelui fiind ultima. Am gasit un interviu cu F.F. si mi-au placut stilul sau simplu si direct, bluzele cu guler pe gat si insertiile despre copilarie, o perioada de care pare sa-si aduca aminte cu mare placere. Enjoy!

http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/filip-florian-scriitor-daca-traiesti-intens-scrisul-ajungi-secat-1_50b9fc277c42d5a663adfb50/index.html

Romanii si serviciile!

Celor care cred ca ma refer aici la un anumit fel de servicii, din alea cu acronime formate din trei litere, le spun de la inceput ca nu e cazul. Contrar interesului colectiv, ma preocupa serviciile prestate de catre civili, pentru alti civili, de la curatenie, pana la medicina.

Astazi, am probat din nou (va aduceti aminte episodul cu reparatul televizorului) serviciile tip reparatii/service. Prima data am mers la o ceasornicarie. A gasit sotul meu un ceas de mana vechi, rusesc, in pamant, la noi in gradina. L-am dus la reparat, pentru ca nu mergea si-i sparsese si sticla cadranului. Asta s-a intamplat saptamana trecuta, luni. Ceasornicarul mi-a spus sa vin dupa el vineri. N-am putut vineri, fiindca am si eu o viata, asa ca m-am dus marti. Dupa ce i-am descris cu lux de amanunte ceasul pe care-l lasasem la reparat, tipul mi-a aratat un maldar imens de ceasuri incalcite pe masa din fata lui si a recunoscut, resemnat, ca nu se apucase inca sa lucreze la al meu. Buuuun, zic! L-am intrebat cand sa ma intorc si mi-a zis sa vin astazi, joi. Ei, astazi l-am gasit in exact aceeasi pozitie, pe scaun, la masa plina cu ceasuri. Mi-a zis ca nu e gata, fiindca mai trebuie "sa stea in solutie"!!!!!!!!

Mi-a fost teama sa intreb despre ce vorbim, asa ca m-am multumit sa ma interesez cand sa mai trec. O voi face la dimineata, cand sper sa nu descopar ca nu-mi mai gaseste ceasul sau ca inca nu s-a atins de el. Am uitat sa mentionez ca n-am primit nici un bon, vreo bucatica de hartie, ceva, pe care sa scrie ca am lasat acolo un ceas. Chiar imi imaginam cum ar fi sa reclam situatia la OPC si ceasornicarul sa le spuna ca sunt nebuna si ca nu m-a vazut niciodata in viata lui. Cum as putea eu sa demonstrez ca nu e asa????

Al doilea episod s-a intamplat la un service de telefoane mobile. Aici, trei barbati in toata firea sedeau la niste mese mici si priveau in niste laptopuri. Bun job, nu? Unul dintre ei, amabil, mi-a luat telefonul, mi-a spus ca mi-l repara in 20 de minute si ca ma costa 40 de lei. Apoi, a completat un bon mic si m-a trimis la plimbare. Dupa exact 20 de minute, m-am intors la micul service. Ma astept ca n-a mai intrat nimeni inauntru in acel rastimp. Cu toate acestea, baiatul s-a uitat la mine tamp si m-a intrebat: Poftiti? Ce doriti?. Recunosc ca am avut un scurt atac de panica. Pentru o secunda, am crezut ca o sa-mi spuna ca nu i-am lasat nici un telefon sau asa ceva. Ma rog, ii explic ce vreau si tipul imi zice sa-i dau bonul!!!! M-a umflat rasul. Dar n-a tinut. El era cat se poate de serios. Nu colabora pana nu vedea bonul, care nu era fiscal, nu era tipizat, nu era nici macar stampilat. Era o fituica pe care el scrisese de mana, cu un pix albastru, numele meu si data de astazi. 

Imediat ce i-am dat bonul a devenit amabil, din nou. Mi-a aratat ca telefonul functiona si a salutat politicos la iesirea mea din micul atelier.

Maine ma intorc la ceasornicarie si am sa revin cu un up-date la postarea asta. Tineti-mi pumnii!

Up-date: Tocmai am fost sa iau ceasul de la reparat. Era gata si acuma se odihneste pe mana mea. mic si dragut, ca o bijuterie delicata. O prietena m-a provocat s-o caut pe cea care l-a pierdut. Oare cine o fi? Cum o fi? Daca o mai fi...

Cine-i chef, șef e!

M-am uitat aseară la emisiunea Masterchef. Recunosc că mă relaxează să văd oameni făcând chestii. Aproape orice lucru manual mă fascinează, astfel că emisiunile despre amenajări interioare, proiecte artistice sau gătit mă țin în fața televizorului. Uneori mă gândesc la ale mele, alteori sunt atentă la ce vorbesc oamenii ăia, dar oricum, ideea e că mi se par relaxante.

Emisiunea masterchef mi-a spulberat însă bruma de chef de-a mă uita la televizor. Jurații suferă de grandomanie, iar concurenții au grave probleme de educație, comportament sau amândouă. Fără excepție, concurenții au o atitudine umilă, de slugi. Se prezintă în fața juriului de parcă s-ar afla în fața plutonului de execuție și viața lor ar depinde de cât de tare se pot gudura, de cât de șoptit pot rosti Da, chef!, de cât de autentic pot juca rolul de sclav picat în admirație față de talentul inegalabil, măreția supremă, potența absolută, cultura gastronomică vastă, etc... a celor trei bucătari jurați de care n-a auzit nimeni vreodată, înainte de a se cocoța  pe marketing-ul pro tv-ului.

Presupun că ăsta e formatul emisiunii. Dar tocmai asta mă contrariază. De ce preferă lumea să vadă oameni umiliți? De ce nu ne plac cei cu demnitate personală și profesională, cei care pot să susțină cu capul sus un punct de vedere, cu convingerea că nu le va tăia nimeni capul pe loc sau că nu vor fi pedepsiți să primească 50 de lovituri de curea la tălpile goale, în piața publică, ca în Evul Mediu? 

Mie mi se pare nefiresc. Adică nu conteaza ce fac oamenii ăștia în afara emisiunii, că sunt chirurgi, mame, voluntari, pompieri...că au trei facultăți sau că au inventat perpetuum mobile. Cât sunt concurenți la emisiunea asta, totul se reduce la cât de bine e pisat piureul de cartofi. Dacă e bine, atunci sunt trimiși la locul lor pe un ton autoritar, ușor în scârbă. Dacă nu e bine, atunci riscă o baie de umilire în public, de parcă tocmai ar fi fost prinși furând mâncare din farfuria unui orfan. 

Get a life!!!!!

La Union, Birjar!

Am fost la teatru. Piesa asta - La "Iunion", Birjar! - este cel mai bun spectacol de teatru de revista - cabaret pe care l-am vazut in ultimii 20 de ani, fara sa numar Chicago si am numai cuvinte de lauda atat pentru scenografia spectacolului, cat si pentru regie. Actorii, atat oradeni, cat si de la Teatrul de Revista din Baia Mare, s-au identificat atat de bine cu personajele, incat la un moment dat am avut senzatia ca ma aflu pe terasa Union, in Bucurescii vechi. Chiar m-am imaginat stand la masa cu Mița, Tanța, diverși domni și alte cucoane, toți entuziaști și veseli, așa cum le șade bine unor personaje inventate de Caragiale.

Costumele și decorurile au fost perfecte, muzica buna, una peste alta, nu mi-am dat seama cum au trecut doua ore si jumatate, fiindca atat dureaza spectacolul. Exceptional!!!

Cert e ca mi-a placut atat de mult, incat m-a stranit sa ma documentez. Se pare ca restaurantul asta a existat cu adevarat in vremea lui Caragiale. Ba mai mult, exista si astazi, in Bucuresti, intr-o casa in care chiar a locuit celebrul dramaturg la un moment dat. Proprietarii s-au straduit sa redea cat mai fidel atmosfera unor vremuri de mult apuse, iar mancarea cică e fenomenală. Priviți și poftiți http://launion.ro/. 

In aceeași ordine de idei, am descoperit o carte foarte interesantă, pe care am de gând s-o citesc din scoarță-n-scoarță: Prin Bucurestii lui Caragiale, de Dan Rosca - Editura Ars Docendi. Ca să înțelegeți de ce mi-o doresc, vă invit să vedeți un scurt extras la următoarea adresă: http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2012/12/prin-bucurestii-lui-caragiale-2/. Pe scurt, Dan Rosca se plimbă prin București, poposind în locurile dragi lui Caragiale, cele pe care le regărim, de altfel, în operele sale. Și ni le prezintă, pe rând, într-un fel unic. Este o manieră diferită de a-l cunoaște pe Caragiale. Altfel decât l-am învățat la școală. Și de a-l înțelege mai bine.

100 de ani de Chanel!

Unii oameni sunt pur si simplu geniali. Teoria mea este ca nu poti invata sa fii genial. Ori esti, ori nu esti. Punct! Si daca esti..., atunci viata poate fi frumoasa. Vezi si intelegi lucruri care le scapa celorlalti. Sau inventezi ceva   la care altii nici nu s-au gandit vreodata. Dar si daca nu esti....Ei bine, daca nu esti genial, atunci poti fi in multe alte feluri frumoase. Poti fi totusi foarte destept, poti fi istet, indraznet, original, cu simtul umorului, etc

In orice caz, oamenii geniali se remarca si datorita curajului de a nu fi ca ceilalti. Coco Chanel, de exemplu, atunci cand s-a lansat, a creat niste palarii minimaliste, adica exact pe dos fata de cele supradimensionate care erau atunci la moda. Si a dat lovitura!

Anul asta, 2013, se implinesc 100 de ani de la deschiderea primului boutique Chanel si faptul acesta este sarbatorit in mai multe feluri. Dintre acestea, notabil este un film facut de Karl Lagerfeld, in care joaca Keira Knightley, imaginea casei Chanel de ceva ani incoace.

Mie mi-a placut si dureaza cam un sfert de ora, asa ca va invit...

http://fashion.telegraph.co.uk/columns/olivia-bergin/TMG10045810/Chanel-marks-100-years-with-short-film-starring-Keira-Knightley.html

A fi sau a nu fi majoreta!!!

Fapt. Oamenii sunt fascinati de majorete. Ele, alaturi de alte cateva categorii socio-profesionale, cum ar fi asistentele medicale sau politistele, infierbanta imaginatia barbatilor si provoaca invidia femeilor din toata lumea asta.

Fapt. Majoretele sunt renumite pentru felul in care arata. Cand spui majoreta, te gandesti la o blonda sexi, toata numai curbe si bucle, sclipicioasa si lipicioasa, care se misca provocator pe ritmuri muzicale alerte.

Fapt. Majoretele nu sunt renumite pentru cat sunt de destepte. Ba mai mult, in toate filmele americane pentru adolescenti, majoretele sunt personaje negative, fiind rele, infidele si populare in sensul negativ al cuvantului - toti baietii din echipa de fotbal a liceului le "iubesc" si  toate fetele din scoala le urasc din suflet, visand sa fie in locul lor. 

Buuuuuun! Aceste evidente demonstreaza ca majoreta este un personaj controversat, iubit si detestat in egala masura. Barbatii le adora, dar nu le-ar duce acasa la mama. Femeile le urasc, dar le invidiaza pentru cum arata si cum se misca. Ca atare, inteleg dorinta arzatoare a tuturor fetitelor din scoala primara de a fi majorete. Costumele sclipesc si pomponii sunt distractivi. Inteleg si dorinta fetelor de liceu de a fi majorete. Costumele sunt sumare si pomponii numai buni de folosit la atras atentia. Ce nu inteleg este de ce nu se ocupa nimeni cu triajul. Adica, orice fata poate fi majoreta, numai fiindca vrea?

Sa va spun ce m-a starnit. Am vazut azi in editia electronica a unui cotidian local o fotografie a unui grup de majorete care performa pe o scena, cu ocazia zilei liceului la care invata. Din zece fete, doua erau supraponderale, vreo treia erau anorexice, altele aveau cocoasa. Unele erau aplecate spre dreapta, aletele spre stanga, unele drepte, altele cracanate, semn ca nici coregrafia nu era invatata de toata lumea.

Asadar, ma intreb si eu, de ce nu s-a gasit vreo profesoara de sport sa le aranjeze un pic? Sa le selecteze in functie de cum arata si mai ales, in functie de abilitatile kinestezice? Ca doar nici la olimpiada de matematica nu merge toata lumea care are un caiet cu patratele, nu? Nici la vioara nu canta oricine are in mana un arcus, nu? Si daca profesoara de muzica iti spune ca nu ai ureche muzicala, nu te superi. Ca doar nu putem fi toti muzicieni, nu? Da' oare majorete putem fi toti? Adica, toate?

De ce se prind romanii in hora?

Sunt cateva chestiuni care nu contenesc sa ma fascineze. Una dintre ele este felul in care aleg romanii sa sarbatoreasca ziua de 1 mai. Cum nu ma implic participativ, singura mea sursa de informare ramane televizorul, atunci cand ma uit. Asadar, din postura de telespectator, ma recunosc resemnata in fata unei natiuni care "se distreaza".
Exista niste categorii de stereotipuri pe care eu le-am identificat la un moment dat si pe care le descopar, invariabil, de cate ori privesc cum petrec romanasii mei:
1. Stereotipul de limbaj. Romanii petrec minivacanta de 1 mai, la munte, la mare sau la iarba verde.
2. Stereotipul de situatie. Romanii prajesc mici si gratare, indiferent unde se afla. Reprezentativ mi se pare atunci cand scena se petrece la nici un kilometru de vreun drum national sau mai rau, pe spatiul verde tampon de langa vreo sosea de centura.
3. Stereotipuri de comportament. Romanii se prind in hora si joaca frenetic, chiuind, in timp ce le vajaie tiruri pe la urechi. Invariabil, ii vezi dansand, fericiti, in mirosul de carne arsa si transpirati, sub soarele care arde, nepasator fata de entuziasmul cu care muncitorii isi serbeaza ziua.
Recunosc ca nu ma aflu printre cei carora le vine usor sa se prinda in hora, pe alta suprafata decat parchet proaspat lacuit si la temperaturi mai mari de 18 grade. Dar..., e chestiune de gust. Recunosc si ca ii invidiez pe cai care pot sa faca chestia asta, numai fiindca e 1 mai, indiferent daca sunt in chef, daca au bani, daca au unde sau cu cine, daca au perspectiva, etc.
Oare sa fie capacitatea romanilor de a se prinde in hora legata de rezultatul ultimului eurobarometru, conform caruia romanii sunt cei mai optimisti europeni????!!!!!!