E de ajuns sa fii roman?

Vineri seara l-am vazut pe domnul Plesu la televizor. Ca intotdeauna, mi-a placut foarte mult. Si tot ca intotdeauna, am gasit ca e remarcabil cum e foarte destept fara sa fie ostentativ. Dimpotriva, mi s-a parut ca incearca sa fie "friendly", ca sa zic asa, ca vrea sa-l intelegem si sa-l placem, desi nu ar fi facut prea multe compromisuri pentru asta, totusi.
A zis la un moment dat o chestie la care recunosc ca nu m-am gandit in felul acesta pana acum. Nu la modul constient, in orice caz. A zis ca romanii au un gen destul de ieftin de patriotism, fals si desuet. Ca noi suntem patrioti declarativ, "lacrimand pe tuica, la Craciun" :))))))) Genial de bine spus!


Si in contextul asta, s-a referit in mod special la cantecul acela care se canta la toate adunarile populare, de la nunti, la zilele oraselor mici - Noi suntem romani!. Ei bine, Dl. Plesu crede ca a canta ca esti roman e ca si cum ai urla la Univers ca esti Nelu! Ca si cum cineva nu te-ar crede. Adica noi cantam ca si cum cineva s-ar fi indoit de faptul ca noi suntem romani; ca si cum ar fi unii care ne-ar acuza ca suntem elvetieni, de exemplu. Asta e wishfull thinking. Nu stiu voi, dar eu nu as fi deloc jignita daca s-ar intampla asta :))
Va provoc sa fiti sinceri si sa recunoasteti cati dintre voi vibreaza cand asculta cantecul ala. Cati lacrimeaza inundati de hormonul nationalist? Cati simt ca despre ei e vorba in refren?