Concediu în Romania? Mai gândiți-vă!

Am zis să-mi iau o săptămână de concediu, să duc copiii la salină. După o iarnă lungă, în care am tratat nenumărate viroze, săptămâni întregi de tuse şi nas înfundat, aerul sărat părea o idee bună.
Am ales să mergem la salina din Turda, judeţul Cluj. E mai aproape de noi şi e şi amenajată de curând într-un fel care o face mai atractivă.
Ajunşi acolo, am aflat că trebuie să stai în salină zilnic, timp de minim şapte zile, câte trei ore. După prima oră devine atât de plictisitor, încât eşti recunoscător pentru fiecare masă de ping-pong, pentru fiecare băncuţă, pistă de minigolf, pentru fiecare bărcuţă, etc. E atât de plictisitor, încât nu te poţi hotărî dacă vrei să vezi şi să auzi copii isterici, plângând la unison sau nu.
De la un moment dat, timpul şi spaţiul devin neimportante. Eşti în fundul pământului, la întuneric (ma rog, e lumina artificiala de neon), respirând cu nesaţ un aer rarefiat cu gust puternic de sare, așteptând să treacă cumva cele trei ore obligatorii. În jurul tău e plin de oameni, copii care plâng, mame care ţipă la ei, bătrâni somnolenți, turiști aflaţi în trecere.
Însă, ceea ce e cu adevărat deprimant e gândul că la un moment dat va trebui să ieşi la suprafaţă. Vei aştepta răbdător la coadă timp de douăzeci de minute, ca să urci în lift. Apoi, vei străbate cuminte, târând copilul isteric după tine, un coridor luuuung, interminabil. Apoi, eşti afară şi........nimic!!!! Cât vezi cu ochii, nimic. Nimic de văzut, nimic de vizitat, nimic de făcut, nimic de cumpărat, nimic de mâncat, nimic de băut, nimic, nimic, nimic!
E o grădină zoologică, dar e închisă. Mai e o fermă de ponei, dar nu va fi deschisă decât în luna mai. Magazinele închid toate la ora cinci. Nu e niciun loc de joacă pentru copii, nici cinematograf, nici măcar un mall,  în care să ne plimbăm ca zombi pe holuri.
Am avut noroc şi am găsit o pensiune la care să mâncăm. Înăuntru era drăguţ şi mâncarea era gustoasă, dar îţi rupeai maşina ca să ajungi până acolo şi peste tot în jurul pensiunii era un peisaj deprimant: o fostă fabrică, un pârâu puturos, curţile din spate ale unor căsuţe sărăcăcioase.
Pensiunea la care am dormit era aproape de intrarea în salină. Acesta era avantajul. În rest, condiţii aproximative de confort, ca la români. Ultima preocupare e să ţi se creeze condiţii civilizate să faci duş. Strada pe care se afla pensiunea era neasfaltată, astfel că se formaseră adevărate tranşee de noroi. Parcam cât mai aproape de gard, dar tot trebuia să călcăm în noroiul clisos, pe care apoi îl căram în cameră.
Ajungi să te bucuri că iese soarele, că ai găsit un magazin deschis, că e un film bun la televizor. E jale, fraţilor.
Mă întreb ce ar face un turist belgian venit la Turda. Ce ar crede despre mutrele negricioase prezente peste tot? Ce ar crede despre străzile noroioase, despre casele dărăpănate, despre clădirea dezafectată a casei de cultură, o construcţie fantomă care stă moţ în centrul oraşului? Ce ar zice despre femeia acră, nepoliticoasă, care vinde covrigi la singurul chioşc deschis din oraş?
Salina Turda a costat milioane de euro. Rezultatul e ok. Există un lift, în care încap doar şapte persoane deodată (!!!), există nişte mobilier din lemn şi o roată mare (ca aceea din Londra:::))))), în care te poţi roti o dată, să vezi pereţii salinei de peste tot. Dacă plăteşti zece lei! Dar sigur, există aerul sărat. Acesta e adevărata comoară a locului, nu? Este însă suficient?
Impresia mea, după ce am stat acolo o săptămână, este că am mai făcut un chel cu tichie de mărgăritar. Made in Romania.