Flori de camp, by Monica Terean

Azi dimineata am vazut un hornar. L-am recunoscut fiindca era imbracat in negru si cara o perie stufoasa atasata la o coada de sarma circulara. Nu mai vazusem un hornar de secole, asa ca m-am repezit fara sa ma gandesc sa pun mana pe un nasture. Ca asa se face, nu? Intamplarea a facut ca astazi sa port o rochie, fara nasturi, asa ca am ramas doar cu intentia. Buna si aia...

Dar apoi mi-am adus aminte ce faceam cand eram mica si mi-a placut asa tare, ca mi-a venit sa scriu aici, ca sa citesc candva, mai tarziu si sa rad din nou. Daca vedeam un hornar, trebuia sa apuc repede un nasture si sa repet de trei ori "sa am noroc". Apoi, trebuia sa gasesc in cel mai scurt timp o baba, un biciclist si un ochelarist si sa ma uit bine la ei. Dupa toate astea, norocul era asigurat, cel putin in ziua aceea.

Se mai intampla sa treaca prin fata mea o pisica neagra. Asta era foarte rau...Insemna ca urma sa am ghinion mult si bine. Ca sa evit asta, era un singur lucru pe care-l puteam face - trebuia sa fac 13 pasi inapoi!! Si-i faceam, pe toti, indiferent unde eram sau cata lume ma vedea. Ca mai bine ma faceam de cacao decat sa n-am noroc, nu? 

Am avut numere norocoase, bluze norocoase, nume, coperti de caiete, zile norocoase. Am petrecut ore intregi cautand trifoi cu patru foi. Am incecat chestia cu babele intre 1 si 8 martie, dar nu prea mi-a iesit, fiindca imi aduceam aminte sa-mi aleg baba abia prin 6 martie sau daca imi alegeam una, din timp, uitam apoi sa fiu atenta la vreme! Am urmarit horoscopul chinezesc, al animalelor, al plantelor, zilnic, anual, pe anotimpuri, pe sexe si pe varste.

Intr-o singura privinta am fost intotdeauna nehotarata. Fiind nascuta pe data de 13, nu m-am putut decide daca numarul 13 imi poarta noroc sau ghinion. In schimb, daca imi ardeau obrajii, stiam ca ma vorbeste cineva de rau; la fel, daca ma manca mana dreapta, stiam ca urma sa dau bani, si sa primesc daca ma manca stanga.

Ce sa mai zic. In ziua nuntii mele a plouat torential, asa ca m-am extaziat la gandul ca vom avea bani multi. In zilele de marti, daca aud la radio despre cele trei ceasuri rele, ma urmareste chestia asta toata ziua. E drept ca daca nu aud despre asta, habar n-am ca e marti.

Am fost o data la o tanti care mi-a ghicit in carti si tot caut una care sa-mi ghiceasca in cafea. Chestiunea cu cafeaua mi se pare misto, fiindca o asociez cu o barfa sanatoasa si fum aromat de tigara. M-am lasat de fumat acu' un milion de ani, dar inca as putea aprecia un astfel de moment. Ghicitul in palma si interpretarea viselor sunt si ele interesante, asa ca n-as ezita daca mi s-ar propune o sedinta.

E amuzant cat de mare e dorinta noastra de a controla ceea ce ni se intampla. Cat de mult ne straduim sa ne cunoastem viitorul, ursitul, numarul si sexul copiilor, durata vietii si ziua mortii. 

In atare circumstante, aproape ca nu te miri cand vezi cate o prostoaca in stare sa dea sute de mii de euro la tiganci, ca sa-i vrajeasca de bine, belsug in casa si iubirea netarmurita a vreunui nefericit.

Acestea fiind zise, sa nu uitam sa acordam credit inventatorilor de zicale pentru cunoscatori, din seria "fir intins", "rahat in tolba", "break a leg", etc

Am uitat ceva? 

Life goes on!

Cand eram mica, ma ingrozea absolut orice lucru legat de moarte. Daca imi spunea bunica o poveste, aveam grija, inca de la inceput, sa o avertizez sa nu cumva sa se intample ceva cu puii. Ani de zile nu m-am putut uita la filme gen Bambi, iar ideea ca Lizuca era orfana imi umplea ochii de lacrimi si eram nevoita sa plec din fata televizorului. Sa schimb canalul nu era o optiune pe vremea aceea. Astazi insa.... 

Astazi ne-am despartit de un om. Una dintre cele mai discrete persoane pe care le-am cunoscut, un om care nu te-ar fi deranjat vreodata, nici macar cu o parere. A plecat la fel de discret cum a venit. Sper din tot sufletul meu ca locul in care s-a dus sa fie mai bun. Mai bun cu ea si pentru ea.

La revedere Lili....

Life is good!!!

E aproape miezul noptii, in a doua zi de Craciun. Ma uit la televizor, la Vocea Romaniei. Am prins si finalul filmului Podurile din Madison County, ceea ce m-a determinat sa mananc o pralina cu alune, desi nu era cazul. Ma rog, oricum m-am folosit de sarbatorile astea ca sa incalc absolut toate regulile de baza privind o alimentatie sanatoasa, dietetica si asa mai departe. Asa ca, pralina aia n-o sa schimbe mare lucru.

Toata lumea doarme, e liniste si am ragazul sa zac la televizor, cu gandul ca vacanta abia a inceput. Life is good! Ma alint, ma alint, ma alint. N-am chef sa tin diete, n-am chef sa fac liste cu rezolutii pentru anul care sta sa vina si nici bilantul anului ce sta sa plece. Dar un lucru e sigur. Anul 2013 a fost deosebit, ciudat, foarte scurt dar intesat cu evenimente de tot felul, petrecute mai ales la nivel personal. Multor oameni din jurul meu li s-au intamplat evenimente deosebite, unele bune, altele foarte rele. 

Am avut caderi, dar am urcat iar. M-am simtit nesigura uneori, dar apoi am primit confirmari. Am fost depresiva pe alocuri, dar apoi am avut momente de fericire pura. Am iubit si am fost iubita in feluri vechi si feluri noi. Am rupt prietenii si am sudat altele noi. A fost un an ca oricare altul, in fond. Poate sunt eu mai sensibila la ceea ce se intampla, sau ceva de genul acesta.

Cartea acestei vacante a fost Soseaua Catelu 42, a Alinei Nedelea. O carte neobisnuita, in care A.N. isi povesteste istoria personala intr-o maniera care ar lasa cu gura cascata orice absolvent de Litere. Peripetiile sunt perfect tipice oricarei fete de cartier, vulnerabila la ce e mai rau intr-o societate stricata. Copil lepadat de parinti, vesnic flamand, care ajunge printr-un concurs de imprejurari sa faca Academia de Teatru din Bucuresti. Doar partial, insa, pentru a se dedica apoi carierei de chelnerita in Italia. Karma ei a fost buna, totusi, fiindca actrita a ajuns pana la urma. In orice caz, ceea ce frapeaza este cat de bine scrie aceasta femeie. Ca urmare, profit de aceasta ocazie, cu adevarat rara, pentru a omagia scoala romaneasca (de teatru), pentru ca a produs un asemenea absolvent, care scrie astfel romaneste, chiar si dupa ani buni petrecuti in alta tara. Uluitor, nu? 

Am citit mai multe recenzii la aceasta carte si una dintre ele mi-a placut in mod special, fiindca am simtit ca mi se potriveste si mie. Ideea era ca lucrurile tind sa se aranjeze de la sine, la un moment dat, indiferent cat de tare ne impotrivim noi, in nemernicia noastra. Ca urmare, va provoc s-o cititi. Nu va ia mai mult de o zi de iarna, o ciocolata neagra, doua cafele mari si un vin bun, la sfarsit, pentru a sarbatori viata. Cum ziceam mai devreme, life is good!

Inapoi la radacini!

In ultimul timp ma fascineaza un concept vechi de cand lumea, dar trendy, de cand e promovat peste tot: intoarcerea la viata simpla, la baza, la regulile esentiale de supravietuire si renuntarea la tot ceea ce ne complica vietile in mod inutil, la tot ceea ce e superficial si fals. Recunosc ca, prinsa in valtoarea cotidianului, ma atrage din ce in ce mai des ideea de a ma preocupa cu chestiuni "adevarate", necesare si eficiente. De exemplu, daca mi-e foame, mananc o felie de paine prajita cu niste rosii si o branza proaspata. Daca mi-e sete, beau niste apa de la robinet. Daca am niste timp liber, iau o carte din biblioteca. Sau ma uit la un film. Daca vreau sa ies in casa, ma duc sa plimb. Am avut revelatia faptului ca nu-mi trebuie 10 perechi de cizme pentru ca sa fiu fericita. Ca nu am nevoie de cinci tipuri diferite de salam in frigider, pentru a avea senzatia de "destul", ca mall-ul nu e parc si cumparaturile nu sunt un substitut pentru viata sociala sau spirituala. Adica, daca vrei sa faci ceva duminica, poti sa mergi la biserica, de exemplu. Cum ar putea mall-ul sa bata asta? 

Ati vazut vreodata cum arata oamenii care "se plimba" prin mall? Niste zombi, fara destinatie, cu mutre inexpresive, prinsi in transa luminior si a muzicii de fundal. Niste nefericiti.

Printre regulile de baza pe care am de gand sa le respect de acum incolo este si "consumul eficient". Nu mai cumpar ca o disperata tot ce vad. Voi cumpara ceea ce imi trebuie cu adevarat. Si voi incerca sa nu mai arunc mancare. E jenant! Apoi, trebuie sa imi educ capacitatea de a astepta. De a chibzui lucrurile. In fond, unde ne grabim asa? Imi voi dezvolta abilitati pierdute, cum ar fi aceea de a savura o inghetata sau de a astepta o ocazie speciala pentru a cumpara ceva. Poate asa voi invata din nou sa ma bucur.

Colectia de cutii pictate crestea....

Retro

Si asa s-a scris istoria...

Ce credeti ca am facut tot weekendul? Am rezistat cu greu imboldului de a face curatenie, precum si nevoii aproape dureroase de a face ceva de mancare. N-am cedat nici macar cand a fost vorba sa ies in centru, la parada militara de ziua romanilor. In schimb, am trait senzatia aceea de "nu ma pot opri", pe care o avem cand mancam seminte sau cand spargem bulele acelea umplute cu aer din pungile cu care sunt invelite obiectele pretioase. Nu m-am putut opri din pictat cutii. Am pictat una cu zane si una cu un pui de bufnita. Si credeti-ma, e cel mai bun lucru pe care-l puteam face. Nervii mei sunt netezi, ca o fata de masa bine calcata, iar eu sunt gata sa beau un pahar cu vin, in cinstea senzatiei formidabile pe care o incerc.
Sper sa va placa si va astept cu sugestii, fiindca acesta e doar inceputul unei colectii.

Mai am de lucru la finisaje si trebuie sa "amenajez" interiorul, dar n-am rezistat tentatiei de a vi le arata, chiar si asa, nelacuite, cu vopseaua inca uda.